Cum a reuşit Polonia să ajute Ucraina să poată scăpa de pe orbita Rusiei şi să intre pe cea a UE şi NATO

Autor: Bogdan Cojocaru Postat la 02 martie 2022 5430 afişări

Nimeni n-ar spune că Polonia este o superputere europeană, dar această ţară din Estul Europei a jucat un rol important în ultimele ore ale liderului rusofil  Viktor Ianukovici la cârma Ucrainei şi în începutul tumultoasei ere prooccidentale. Şi tot Polonia, ca vârf de lance a iniţiativei europene Eastern Partnership,  este cea care a netezit calea pentru ca Ucraina să poată scăpa de pe orbita Rusiei şi să intre pe cea a UE şi NATO.

Era februarie 2014. Pe măsură ce numărul protestatarilor ucişi de forţele de securitate ale lui Ianukovici în jurul pieţei Maidanului creştea, miniştrii de externe din trei ţări membre ale Uniunii Europene soseau la Kiev să negocieze un acord de pace, scrie BBC. Nu este surprinzător că şefii diplomaţiilor din Germania şi Franţa au fost chemaţi acolo. Însă alături de ei a fost şi Radoslaw Sikorski. Polonezul a fost filmat avertizând un lider al opoziţiei că dacă nu susţine acordul „va fi impusă legea marţială, va veni armata peste ei şi vor muri cu toţii”.

Acordul a fost semnat, dar nu a fost pus în aplicare deoarece imediat după aceea preşedintele Ianukovici a părăsit oraşul, iar personalul său de securitate şi-a abandonat posturile din clădirile guvernamentale. „Ianukovici a făcut ceva nemaiauzit. După semnarea acordului, a mers la o întâlnire în afara oraşului, care pare să fi fost planificată mai devreme, fără a aprecia impactul psihologic pe care l-ar avea“, a povestit mai târziu Sikorski la un post de radio polonez. „Poate că şi-a plănuit evadarea, dar nu avea nicio obligaţie să înlăture securitatea din clădirile guvernamentale şi asta a permis opoziţiei să le ocupe fără să se tragă un foc de armă”, a adăugat el. Diplomatul polonez a spus că a văzut forţele de securitate cu mitraliere şi un lunetist când trecea pe străzile Kievului pentru a ajunge la negocieri. El a postat şi o fotografie cu o astfel de scenă pe contul său de Twitter.

Dar în momentul în care au început – şi au continuat toată noaptea fără pauză – omorurile au încetat”, a adăugat el. Rolul de negociator al Poloniei a fost lăudat atât în ţară, cât şi în străinătate. „Odată ce acordul a fost semnat, acesta a răsturnat situaţia, întorcând-o contra lui Ianukovici deoarece susţinătorii săi şi-au dat seama că puterea lui scade şi că era timpul să părăsească vaporul”, a explicat pentru BBC Konstanty Gebert, editorialist pentru principalul cotidian polonez Gazeta Wyborcza.

Polonia a insistat mult timp ca UE să aibă legături mai strânse cu vecina sa Ucraina. Varşovia vrea ca o Ucraina stabilă şi democratică să se alăture sau cel puţin să se apropie de UE. Acest lucru i-ar oferi mai multă protecţie din punctul de vedere al securităţii şi acces liber la o piaţă imensă, cât jumătate din cea a Germaniei. Revoluţia de pe Maidan, a cărei scânteie a fost  refuzul lui Ianukovici de a semna un pact de asociere cu UE – rodul iniţiativei Eastern Partnership promovate de Polonia –, a fost doar începutul calvarului pentru Ucraina. Direcţia finală pe care o va lua această ţară nu-i va influenţa doar pe ucraineni şi pe vecinii lor din UE, ci şi pe Rusia. Politicienii aflaţi acum la guvernare la Kiev sunt convinşi că  viitorul Ucrainei, la fel ca trecutul ei, nu este unul comun cu al Rusiei, ci cu al ţărilor din Europa Centrală, ferm fixate în NATO şi Uniunea Europeană: Slovacia, Ungaria, Lituania şi în special Polonia, scrie revista Foreign Policy.

În ultimii 20 de ani, Polonia a influenţat dezvoltarea culturală şi politică a Ucrainei mai mult decât oricare altă ţară în afară de Rusia. A fost susţinătorul său cel mai ferm în cadrul UE şi NATO; a primit milioane de ucraineni să trăiască, să studieze şi să lucreze acolo; şi a oferit un model alternativ pentru ceea ce Ucraina ar putea deveni ca ţară cu adevărat central-europeană. De când Rusia a invadat-o şi a anexat peninsula Crimeea în 2014, Ucraina s-a construit în mod constant ca stat naţional pe modelul polonez. Este un proces pe care Rusia însăşi l-a pus în mişcare şi unul care – pe măsură ce Moscova agită spiritele la graniţa cu Ucraina cu ameninţări de război – este aproape imposibil de inversat acum.

Deşi majoritatea ţărilor occidentale au susţinut puternic Ucraina pe poziţia ei împotriva Rusiei, nimeni nu poate pretinde legăturile personale, istoria comună şi proximitatea care leagă Polonia de Ucraina.

Cele două au trăit secole împreună în Commonwealth-ul polono-lituanian, care a fost şters de pe hartă în 1795. În timpul epocii naţionalismului romantic din secolul al XIX-lea, polonezii şi ucrainenii au concurat pentru vaste teritorii din Europa de Est, dar au găsit şi un teren comun: ostilitatea lor faţă de dominaţia rusă.

O veche zicală poloneză spune: „Nu poate exista o Polonie liberă fără o Ucraină liberă, nici o Ucraină liberă fără o Polonie liberă”. Acest principiu a animat politica poloneză faţă de Ucraina încă de la începutul secolului – lucru care nu a trecut neobservat la Moscova. Preşedintele rus Vladimir Putin susţine că ucrainenii şi ruşii „sunt un singur popor” şi spune că occidentalilor, inclusiv polonezilor, le-a păsat doar să exploateze Ucraina.

„Istoria a fost un câmp de luptă încă de la începutul războiului Rusiei cu Ucraina”, a remarcat istoricul ucrainean Serhii Plochi. Pe deo parte, unii cred că Ucraina este pur şi simplu „o mică parte rusă” a unui întreg mai mare rus. Însă unii susţin că Ucraina ar trebui să facă parte din Occident,  să fie o ţară central-europeană cum sunt Polonia şi Lituania, deoarece aceastea împărtăşesc o soartă comună din punct de vedere istoric, caracterizată de opresiuni în numele imperialismului rus şi de speranţa pentru renaşterea unei Europe moderne. Ambele perspective istorice îşi au susţinătorii în Ucraina şi în străinătate, dar cele două sunt ireconciliabile.

Polonia a oferit Ucrainei un model despre cum să ducă acest război istoric. După căderea comunismului în Polonia, Uniunea Sovietică a fost reetichetată ca un ocupant şi opresor al naţiunii poloneze, mai degrabă decât ca eliberatoare în cel de-al Doilea Război Mondial. Şi cu un motiv întemeiat. În pădurea Katyn din Polonia, în 1940, liderul sovietic de atunci, Joseph Stalin, a ordonat în secret execuţia în masă a 22.000 de ofiţeri şi intelectuali polonezi, după ce ţara a fost spartă în două de către Germania nazistă. Abia în 1990 guvernul sovietic a recunoscut că este responsabil, acuzându-i pe germani cât timp a durat Războiul Rece.

În 1998, guvernul polonez şi-a înfiinţat controversatul braţ al războiului pentru istorie — Comisia pentru urmărirea penală a crimelor împotriva naţiunii poloneze (IPN) a Institutului pentru Memoria Naţională — cu scopul de a investiga crimele regimurilor comuniste şi naziste din Polonia, precum cea comisă la Katyn. Implicită în această iniţiativă a fost echivalarea celor două ca rele de acelaşi grad, ceva obişnuit în Polonia şi statele baltice, dar de negândit în Rusia şi printre aliaţii săi apropiaţi, unde Uniunea Sovietică este încă văzută ca o forţă a binelui care a eliberat Europa de agresiunea nazistă. În 2006, Ucraina şi-a creat propriul Institut al Memoriei Naţionale (UINR), după modelul IPN. (Operaţiunile UINR au fost oprite din 2010 până în 2014 sub preşedintele ucrainean prorus  Viktor Ianukovici.) UINR a primit un mandat similar cu cel al IPN: să investigheze crimele comise de autorităţile sovietice din 1917 până în 1991.

La un an de la înfiinţare, UINR a jucat un rol cheie în elaborarea unui set controversat de legi de inversare a sovietizării din Ucraina care a dus la demolarea monumentelor sovietice din cel de-al Doilea Război Mondial, la redenumirea locurilor şi la interzicerea tuturor simbolurilor comuniste. Legile au fost modelate după cele adoptate în Polonia şi statele baltice, unde eliberarea sovietică a Europei de Est de sub dominaţia nazistă a fost tratată ca o nouă ocupaţie. Contrastul nu poate fi mai puternic cu Rusia, unde un cult reînnoit al Marelui Război Patriotic şi al glorificării lui Stalin au apărut în ultimii ani. Ucraina i-a urmărit şi pe foştii comunişti. În 2014, un set controversat de legi privind lustraţia a fost adoptat pentru a viza foştii oficiali comunişti, la fel cum au făcut Polonia şi statele baltice, care şi-au adoptat toate aceste legi în anii 1990. Lustraţia este o încercare de a dezrădăcina nu numai moştenirea culturală a comunismului, ci şi moştenirea sa instituţională – ceva ce vizează mai ales populaţia prorusă şi pe cea care are nostalgia vremurilor sovietice.

Când Polonia şi Ucraina au ajuns în umbra URSS – prima ca stat satelit şi cea din urmă ca parte a uriaşei ţări – nu existau, în esenţă, relaţii distincte polono-ucrainene. Acest lucru s-a schimbat după căderea comunismului în Polonia în 1989 şi după destrămarea URSS în 1991, dar nu peste noapte. Scopul primordial al Poloniei de atunci a fost „integrarea euroatlantică”: aderarea la NATO şi la UE cât mai curând posibil pentru a evita exact genul de situaţie cu care se confruntă Ucraina astăzi. Polonia chiar a ameninţat că îşi va dezvolta propriile capacităţi nucleare dacă nu i se oferă aderarea la NATO, iar primul preşedinte al Poloniei, Lech Wałęsa, l-a presat pe preşedintele rus de atunci Boris Elţin să fie de acord că aderarea la organizaţia militară nord-atlantică „nu este contrară interesului niciunui stat,” inclusiv Rusiei. Polonia a devenit parte a NATO în 1999, iar aderarea la UE a urmat în 2004. Odată cu atingerea obiectivului integrării euroatlantice, Polonia a devenit liberă să urmărească o nouă mare strategie pentru est: să se asigure că limita sferei de influenţă ruseşti nu se află chiar pe frontiera sa de est.

În 2008, Polonia şi Suedia au propus ca UE să urmărească un parteneriat estic cu vecinii săi europeni, în mod explicit o cale de aderare pentru Ucraina, Moldova, Bielorusia, Azerbaidjan, Georgia şi Armenia. Principalele ţări din UE au fost în cel mai bun caz călduţe faţă de iniţiativă, ezitând să enerveze Kremlinul, care a acuzat parteneriatul că este o încercare de a lărgi sfera de influenţă a UE. Pentru Ucraina,  impactul imploziei Uniunii Sovietice a fost mult mai distructiv decât schimbarea de regim de la Varşovia. Economia ucraineană se micşora an de an după 1990, depăşind nivelul din 1989 abia în 2005. Problemele de identitate politică şi culturală începeau deja să divizeze naţiunea. În timp ce Polonia sărbătorea aderarea la UE, în 2004, Ucraina era zdruncinată de o serie de proteste împotriva unor presupuse fraude electorale care au culminat cu ceea ce este cunoscut sub numele de Revoluţia Portocalie. Într-un scrutin prezidenţial contestat puternic, Ianukovici l-a învins la limită pe candidatul prooccidental Viktor Iuşcenko. Dar Iuşcenko şi susţinătorii săi au contestat rezultatul şi au obţinut o victorie atunci când Curtea Supremă ucraineană a anulat votul şi a cerut reluarea acestuia. Iuşcenko a ieşit învingător. Rusia s-a supărat, recunoscându-l deja pe Ianukovici drept învingător legitim. Polonia şi-a ales tabăra fără să stea pe gânduri. Wałęsa şi alţi oficiali polonezi au fost unanimi în sprijinul lor pentru Iuşcenko. Preşedintele polonez de atunci, Aleksander Kwasniewski, a făcut presiuni pentru discuţii la mese rotunde între guvern şi opoziţie, la care a fost prezent alături de alţi lideri europeni. La un deceniu după Revoluţia Portocalie, o mişcare de protest şi mai puternică a dus la aşa-numita revoluţie de pe Euromaidan după ce Ianukovici – care a fost ales în cele din urmă în 2010 – a refuzat să semneze un acord de asociere cu UE.

Ce a urmat a fost alungarea lui Ianukovici, anexarea Crimeei de către Rusia şi  un război în regiunea de est, cunoscută ca Donbas, a Ucrainei. Moscova a decris Euromaidanul drept o lovitură de stat la orchestrarea căreia Varşovia a ajutat. Ucraina a intrat din nou într-o criză economică severă, iar milioane de ucraineni şi-au căutat o viaţă mai bună în Polonia, devenind o resursă umană atât de preţioasă pe timp de criză demografică şi de forţă de muncă încât la ea râvneşte şi Germania. Însă ucrainenii nu sunt priviţi întotdeauna cu blândeţe în Polonia. O amintire neagră, sângeroasă, este încă vie în memoria şi cultura poloneză. Este vorba de masacrarea polonezilor din Volânia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1943 şi 1944. Unele estimări plasează la 80.000 numărul de etnici ucraineni ucişi de o armată de partizani ucraineni şi de localnici sub ochii îngăduitori ai naziştilor. Altele la 100.000. Unii experţi spun că omorurile au fost epurare etnică,  alţii că s-ar încadra la genocid. Au murit atunci femei, copii şi bărbaţi deopotrivă. Au fost torturi şi violuri, indiferent de vârsta victimei. În prezent mulţi polonezi se identifică cu acele victime.

Urmărește Business Magazin

Am mai scris despre:
Polonia,
Ucraina,
securitate

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.