Era frig când eram mici. Frigul acela tăios, care ne făcea obrajii roşii şi mâinile şi picioarele îngheţate. Oraşele erau mai mici, luminile erau mai puţine, iar ferestrele se abureau nu de la instalaţii spectaculoase de Crăciun, ci de la aburul care ieşea din bucătărie. „S-a copt cozonacul!”, spunea cineva în casă şi momentul acela însemna începutul sărbătorii. 

În bucătăriile noastre, deseori cu sobe de teracotă, mirosea a lemne, portocale, lămâie rasă, iar dimensiunea cozonacului era direct proporţională cu eforturile mamei sau bunicii, un efort pe care astăzi îl înţelegem altfel. Cozonacul nu era lux, nu era „artizanal premium”, dar era ceva ce aveau cele mai multe case şi părea că aşa va rămâne mereu.

Fast forward în 2025.

Suntem în Bucureşti. Capitala e mai luminată decât orice ne-am fi imaginat atunci, decoraţiunile din HoReCa concurează cu cele din alte capitale europene, iar Târgul de Crăciun de la Craiova ba chiar le-a întrecut în voturi pe cele „clasice”. Avem aplicaţii pentru orice, reduceri trimise prin notificări, livrări la uşă în 20 de minute şi un paradox financiar care pare scos dintr-o glumă. 

O sticlă de Moët & Chandon Brut Imperial, simbolul luxului „din filme”, poate costa în Capitală aproximativ 200–250 de lei, uneori chiar sub 200 de lei, în funcţie de retailer şi promoţii.

În acelaşi Bucureşti, un cozonac artizanal poate ajunge la 340 de lei, iar majoritatea preţurilor pentru variantele premium se învârt între 105 şi 250 de lei. Cu alte cuvinte: luxul franţuzesc poate fi, uneori, mai ieftin decât desertul copilăriei noastre.

Aceasta pare să fie o imagine reprezentativă pentru economia pe care o trăim, cel puţin pentru cei care am ales Capitala pentru sărbătorile acestea. Nu luxul s-a ieftinit, ci tradiţionalul s-a transformat în lux. Cozonacul de azi nu mai este cel frământat în bucătărie, pentru familie. Este produs într-un atelier gourmet, destinat unei pieţe sofisticate, cu gusturi educate. Costurile cresc, ingredientele sunt premium, munca e manuală, chiria e bucureşteană, iar preţul reflectă asta.

Şampania, în schimb, rămâne lux ca imagine, dar aparţine unei industrii globale uriaşe. Are economie de scară, logistică eficientă, marketing stabil şi capacitatea de a fi accesibilă la raft atunci când trebuie. Rezultatul? Moët devine un lux democratizat.

În Franţa, nimeni nu se miră dacă de Crăciun găseşti şampanie şi „huîtres” pe masă.  O masă festivă în multe familii înseamnă şampanie, peşte, foie gras, brânzeturi sofisticate. Este luxul lor, dar este un lux normalizat, transmis din generaţie în generaţie.
Noi venim dintr-o copilărie în care luxul era rar şi adesea imposibil, iar cozonacul era centrul sărbătorii. 

Acum, în 2025, ne întâlnim la mijloc: francezii îşi păstrează luxul devenit tradiţie, noi descoperim că tradiţia noastră a devenit lux.

Economia are chiar şi un nume pentru asta se pare: biflaţie —adică situaţia în care bunurile de bază se scumpesc accelerat, iar cele de lux îşi păstrează preţurile sau devin relativ mai accesibile. O inflaţie în două viteze. Sau, mai simplu spus, un Crăciun în două lumi.

Şi este, în acelaşi timp, şi un termen despre noi. Despre Bucureştiul în care există oameni care îşi permit şi stau la coadă în Ajun într-un magazin care vinde branduri premium şi mid-premium sau golesc rafturile unui retailer care îşi închide magazinele din ţara noastră. 

Dincolo de nostalgie, poate că asta spune ceva foarte clar despre România anului 2025 şi anume faptul că Bucureştiul (- adică una dintre cele două lumi ale României, că nu e aşa peste tot) - nu este o ţară fără bani; este o ţară în care tradiţionalul a devenit noul lux. Şi există, totuşi, clienţi pentru el. 

Indiferent dacă pe masă este şampanie sau cozonac, important este că încă avem pentru cine aşeza masa. Restul sunt detalii economice.
Crăciun fericit şi liniştit tuturor — în oricare dintre cele două lumi ale României vă aflaţi.