La douăzeci de ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România are şansa de a-şi consolida poziţia într-un domeniu care va conta tot mai mult în anii următori: apărarea europeană. Nu este vorba doar despre securitate şi angajamente militare. Este vorba şi despre investiţii, industrie, tehnologie, locuri de muncă şi competitivitate economică.

Europa îşi regândeşte astăzi priorităţile de securitate. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei şi schimbările din mediul internaţional au arătat că Uniunea Europeană trebuie să fie mai bine pregătită să îşi apere interesele şi cetăţenii. Pentru aceasta, are nevoie de capacităţi militare mai puternice, dar şi de o industrie de apărare capabilă să răspundă rapid cererii, să inoveze şi să producă la scară europeană.

Această schimbare de perspectivă deschide o oportunitate importantă pentru România. Întrebarea nu este doar cum participăm la efortul european de apărare, ci şi cum transformăm acest efort într-un avantaj pentru economia naţională.

România porneşte de la câteva atuuri importante. Poziţia la graniţa estică a Uniunii, apartenenţa la flancul estic al NATO şi importanţa strategică a Mării Negre îi conferă un rol relevant în arhitectura de securitate europeană.

Dar relevanţa geopolitică trebuie dublată de capacitate economică şi industrială. Altfel, riscăm să rămânem doar un beneficiar al investiţiilor şi deciziilor luate în alte state europene.

Miza este să devenim şi un participant activ la aceste proiecte.

Politica de apărare are efecte mult dincolo de sectorul militar. Investiţiile în mobilitate militară înseamnă drumuri, căi ferate, poduri şi infrastructură logistică modernizate. Consolidarea securităţii energetice înseamnă noi interconectări şi surse de aprovizionare mai diversificate. Iar dezvoltarea tehnologiilor cu utilizare duală, de la inteligenţă artificială şi comunicaţii securizate până la robotică şi sisteme autonome, poate crea pieţe noi pentru companiile europene şi româneşti.

Cu alte cuvinte, investiţiile în apărare pot deveni investiţii în dezvoltare.

Pentru România, acest lucru presupune însă o schimbare de abordare. Nu este suficient să alocăm mai multe resurse pentru achiziţii de echipamente. Trebuie să ne asigurăm că o parte cât mai consistentă din valoarea acestor investiţii se întoarce în economie, prin producţie locală, parteneriate industriale, transfer de tehnologie şi cercetare.

Avem deja instrumente importante pentru a face această schimbare. Strategia Naţională pentru Industria de Apărare 2024–2030 şi legea privind cooperarea tehnologică şi industrială creează cadrul prin care achiziţiile de echipamente militare pot deveni un motor de dezvoltare pentru industria românească. Ideea este simplă: atunci când România investeşte în apărare, beneficiile nu trebuie să se limiteze la echipamentele livrate. Aceste investiţii trebuie să genereze şi producţie în ţară, transfer de tehnologie, capacităţi industriale noi şi locuri de muncă. Cu alte cuvinte, fiecare achiziţie importantă trebuie privită şi prin prisma valorii economice pe care o poate crea în România.

Avem nevoie de o industrie de apărare modernă, capabilă să lucreze împreună cu marile companii europene şi să participe la proiecte comune. Companiile româneşti, inclusiv întreprinderile mici şi mijlocii, trebuie să poată intra în lanţurile europene de furnizori. Pentru aceasta, sunt necesare investiţii, acces la finanţare, competenţe specializate şi o colaborare mai strânsă între industrie, universităţi şi centrele de cercetare.

Nu trebuie să pornim de la ideea că România poate produce singură tot ceea ce are nevoie. Niciun stat european nu poate face acest lucru eficient. Viitorul industriei de apărare este unul al cooperării, al specializării şi al proiectelor comune. Important este ca România să identifice domeniile în care poate dezvolta competenţe proprii şi poate deveni un partener industrial relevant.

Această participare trebuie pregătită şi la nivel european. În negocierile privind viitorul Cadru Financiar Multianual al Uniunii Europene pentru perioada 2028–2034, România urmăreşte să îşi consolideze poziţia în componenta de apărare a Fondului European pentru Competitivitate. Ce înseamnă acest lucru în practică? Ca firmele româneşti să nu fie doar beneficiari indirecţi ai investiţiilor europene, ci să participe direct la proiecte, să atragă finanţare şi să devină parte a lanţurilor europene de producţie şi furnizare de echipamente şi tehnologii militare.

Este o miză economică importantă. Fondurile europene pot susţine dezvoltarea unor capacităţi industriale care necesită investiţii mari, pot facilita colaborarea dintre companii din mai multe state şi pot ajuta firmele româneşti să ajungă pe pieţe la care, individual, ar avea acces mai dificil. De aceea, România trebuie să fie prezentă în aceste negocieri şi să susţină reguli şi mecanisme de finanţare care oferă industriei naţionale şansa de a participa efectiv.

Un exemplu concret al acestei direcţii este EDIP (European Defence Industry Programme), Programul european pentru industria de apărare. Acesta urmăreşte să consolideze capacitatea de producţie a Europei, să încurajeze cooperarea dintre statele membre şi să reducă dependenţa de furnizori din afara Uniunii. Participarea României este deja relevantă: ţara noastră a fost implicată în toate cele nouă propuneri de proiecte, iar cinci dintre proiectele selectate includ companii româneşti. Dincolo de cifre, acest rezultat arată că firmele din România pot participa la iniţiative europene concrete şi pot contribui la dezvoltarea unor capacităţi comune de apărare. Este un pas important de la statutul de beneficiar al securităţii europene la cel de participant la construcţia industrială a acesteia.

Nu trebuie să privim aceste programe ca pe simple mecanisme de finanţare. Ele reprezintă oportunităţi de a conecta industria românească la proiecte europene de anvergură, de a atrage investiţii şi de a dezvolta competenţe tehnologice care vor avea efecte şi în economia civilă.

O atenţie specială trebuie acordată regiunii Mării Negre. Importanţa sa pentru securitatea europeană este în creştere, iar România poate contribui nu doar prin poziţia geografică, ci şi prin infrastructură, logistică, capacităţi industriale şi expertiză regională. Astfel, o responsabilitate de securitate se poate transforma într-un avantaj economic şi diplomatic pe termen lung.

Toate aceste obiective trebuie urmărite în complementaritate cu NATO. Consolidarea apărării europene nu concurează cu Alianţa Nord-Atlantică şi nu o înlocuieşte. Dimpotrivă, o Europă care investeşte mai mult, produce mai mult şi îşi dezvoltă propriile capacităţi devine un aliat mai puternic şi mai credibil în cadrul NATO. Parteneriatul transatlantic rămâne un pilon esenţial al securităţii României.

La douăzeci de ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România se află într-un moment în care poate trece la o nouă etapă a integrării. Nu mai este suficient să participăm la piaţa unică şi să accesăm oportunităţile oferite de apartenenţa la Uniune. Trebuie să contribuim mai mult la proiectele care definesc viitorul Europei şi să valorificăm economic această participare.

Apărarea europeană poate fi unul dintre aceste proiecte. Succesul nu se va măsura doar în bugete mai mari sau în echipamente noi, ci şi în fabrici modernizate, companii integrate în lanţurile europene de producţie, tehnologii dezvoltate aici şi locuri de muncă bine plătite.

România are oportunitatea de a transforma o necesitate strategică a Europei într-un proiect de dezvoltare naţională. Avem strategii, instrumente legislative, oportunităţi de finanţare europeană şi companii care demonstrează deja că pot participa la proiecte comune. Provocarea este să le conectăm într-o viziune coerentă şi pe termen lung.

Pentru aceasta, trebuie să trecem de la simpla participare la efortul european de apărare la o contribuţie economică şi industrială pe măsura potenţialului nostru.

Ştefan-Radu Oprea este ministrul apărării naţionale al României.

Dan Luca este expert în afaceri europene şi comunicare strategică, desfăşurându-şi activitatea la Bruxelles din 1997.