Auberon Waugh, fiul romancierului Evelyn Waugh, a murit în urmă cu un sfert de secol, luna aceasta. Nu avea mari şanse să-l egaleze pe tatăl său frază cu frază, dar a perseverat în jurnalism. A avut şi o încercare respectabilă în ficţiune. Şi, spre deosebire de tatăl său, un conservator clasic, fără deviaţii, el avea cel puţin o opinie cu adevărat interesantă, scrie Financial Times. 

Era un om de dreapta pro-european. Aproape peste tot, atitudinile faţă de Bruxelles tind să se înăsprească pe măsură ce avansezi spre extrema dreaptă a spectrului politic. Waugh Jr. a încălcat această regulă, văzând Europa ca pe o posibilă fortăreaţă împotriva influenţei culturale americane şi a altor forme de barbarie modernă. Îi plăcea proiectul european tocmai pentru că era reacţionar, nu în ciuda acestui fapt. Cel mai apropiat echivalent modern este Jeremy Clarkson, acel improbabil susţinător al rămânerii în UE.

Ne putem aştepta ca acest tip de poziţie să devină tot mai frecvent în viitor. Dreapta — mai ales extrema dreaptă — ar trebui, mai presus de toate, să favorizeze o Statele Unite ale Europei. Şi, în timp, cred că aşa va fi, cel puţin pe continent, dacă nu şi în Marea Britanie. O Europă unificată, o cauză asociată mult timp cu liberalismul, va începe să atragă tradiţionaliştii ca singura speranţă împotriva superputerilor obraznice şi aflate în ascensiune tehnologică din vest (America) şi din est (China).

Va fi prezentată ca o chestiune de supravieţuire culturală.

Există un precedent solid. Ideea unităţii esenţiale a Europei a fost una conservatoare — să ne gândim la „creştinătate” — înainte de a deveni liberală. Chiar şi fondarea UE a avut o tentă catolică. Robert Schuman, „părintele Europei”, este pe drumul spre beatificare. În urmă cu un deceniu sau ceva, europenii care preţuiau particularităţile naţiunilor lor încă îşi puteau spune că Bruxelles-ul reprezenta principala ameninţare. Astăzi, există lucruri mai înfricoşătoare decât standardizarea reglementărilor.

Nu extrema dreaptă de astăzi va îmbrăţişa Europa. Este adevărat că Marine Le Pen şi-a mai îndulcit poziţia faţă de UE pentru a-şi lărgi atractivitatea electorală în Franţa. Giorgia Meloni a fost mai cooperantă cu Bruxelles-ul decât se aştepta oricine. Britanicii supraestimează mereu forţa euroscepticismului pe continent, de unde şi eşecul Brexitului de a declanşa un efect de domino.

Dar generaţia Le Pen nu poate face saltul psihologic de la tolerarea integrării europene la elogierea ei. Următoarea generaţie ar putea. O subcultură online de propagandă pro-europeană a înflorit recent: o parte inspiratoare, o parte neliniştitoare prin agresivitatea ei. Este de aşteptat din partea unor oameni care au crescut văzând cum continentul lor este presat în privinţa tarifelor, tehnologiei şi Groenlandei.

Nu aplaud acest fenomen. „Europa mea” este cea tehnocrată, a discursurilor lui Mario Draghi şi a hotărârilor judecătoreşti împotriva practicilor anticoncurenţiale. Dar disconfortul meu este tocmai esenţa problemei. Nu mai există doar un argument liberal pentru un continent unificat, ci şi unul bazat pe forţa numerică împotriva prădătorilor externi. Când Waugh spunea că tânjeşte să fie condus de o „juntă de controlori belgieni de bilete”, China era încă o provocare marginală, iar SUA covârşitor prietenoase. Imaginaţi-vă ce entuziasm ar fi avut acum pentru acea juntă.

Un euro-federalist de extremă dreaptă: aţi putea spune că aşa ceva are sens pe hârtie, dar nu şi în viaţa reală. Ei bine, acum un deceniu era la fel de greu de imaginat un republican american pro-Kremlin. Sau chiar unul profund protecţionist. Este posibil ca o mişcare nu doar să-şi schimbe părerea, ci să o inverseze complet.

De fapt, dacă ascultaţi cu atenţie limbajul extremei drepte, veţi observa că deja au parcurs o parte din drumul către ideea unor State Unite ale Europei. Moda actuală de a vorbi despre „civilizaţia europeană” sau „civilizaţia occidentală” diminuează implicit rolul statului-naţiune. (Ce naţionalist respectabil din anii ’90 ar fi dat doi bani pe „civilizaţie”? Unitatea care conta era ţara.)

Oamenii au alunecat spre acest mod de a vorbi fără a realiza pe deplin implicaţiile. Dacă cultura aflată sub asediu este la scară continentală, cu sute de milioane de oameni, şi nu zeci de milioane, atunci şi guvernarea însărcinată cu protejarea ei ar trebui să fie la aceeaşi scară. Niciun stat european nu este suficient de mare într-o lume a giganţilor ostili. Când extrema dreaptă va urca, în cele din urmă, pe vagonul federalist, unii dintre noi nu vor şti dacă să întrebe „Ce v-a ţinut?” sau să sară direct din tren.