Se negociau niveluri salariale prin legea salarizării  ca şi cum acestea ar fi fost plătite de o altă economie, mult mai performantă, cu un PIB mult peste al nostru. Anvelopa salarială se majora, de la o negociere la alta, cu 8 miliarde de lei, cu 12 miliarde, chiar ajunsese şi la 17 miliarde, fără a se lua în calcul faptul că aceşti bani nu există, şi trebuie împrumutaţi cu dobânzi cămătăreşti. Despre deficit nici nu s-a pomenit, important este să se păstreze privilegiile.

Această lege a fost amânată ani la rând, a fost un cartof fierbinte pentru toate guvernele, fiind ţinută prin sertare,  doar pentru a nu tulbura apele. Nimeni nu s-a încumetat, să intre, precum în Bronx, în iatacul bugetar şi să facă ordine în sistemul de salarizare deviant, plin de sporuri şi privilegii. La stat sunt companii şi instituţii „blue chips” din punct de vedere salarial. A fost pusă în dezbatere pe ultima suta de metri, fiind jalon în cadrul PNRR-ului, miza fiind suma de 770 milioane de euro, bani pe care, de fapt, i-am şi pierdut. Nu a contat nici faptul că datoria publică externă a depăşit 60% din PIB ceea ce înseamnă instituirea unor restricţii când se pune problema de majorări salariale. Politicianul populist nu s-a abţinut de la a încerca să arunce iar cu bani publici pentru a se pune la adăpost electoral.

Creşterea salariilor  a fost sincronă cu creşterea împrumuturilor şi cu creşterea taxelor şi impozitelor. S-au solicitat majorări, s-au dat, nu a interesat pe nimeni consecinţele. Niciun partid post decembrist nu a avut curajul să se opună, fiind foarte „înţelegători” cu orice solicitare. Uneori partidele au manifestat chiar o obedienţă anticipativă  când s-a pus problema  majorării salariilor. Întreg discursul politic fost centrat pe „noi am dat”. Prin strategia „wage-led growth” majorările salariale  au avansat ca un tanc, depăşind orice obstacol: deficit bugetar, nivelul împrumuturilor, chiar şi bunul simţ. Fiecare partid a plusat cu câte ceva la salarii, cu scopul de a dobândi simpatii electorale. Această strategie grandomană şi inconştientă a împins salariile dincolo de limitele pardonabilului, generând o deformare a pieţei muncii şi o aberaţie salarială pe măsură: cei finanţaţi au salarii mult mai mari decât finanţatorii.

Această lege a salarizării  avea ca scop să facă ordine în administraţia publică, să aducă mai multă echitate şi credibilitate. Promisiunea că niciun salariu nu va scade a fost insuficientă pentru a trece această lege. Dacă ar fi fost aprobată conform doleanţelor  sindicatelor şi a unei părţi dintre politicieni ar fi fost în contradicţie cu realitatea economică din ţară. Sectorul privat face faţă cu greu contextului economic şi îndeosebi reducerii consumului, iar din punct de vedere salarial asistăm aici la o plafonare a veniturilor, un fel de „Pauza lui Engels” cum numea economistul Robert Allen perioada de stagnare a salariilor din timpul Revoluţiei Industriale.

Legea a fost negociată ca şi cum beneficiarii acesteia erau autonomi, nu aveau nicio treabă cu chinurile economice din ţară. Sentimentul îndreptăţirii era la el acasă. Singura lor dorinţă era o creştere impetuoasă a veniturilor, fără să fie interesaţi de cascada de cheltuieli generate şi de riscul unui colaps al încrederii pieţelor în situaţia bugetară din ţară, cu implicaţii imediate asupra finanţării datoriei publice. Şi mai trebuie avut în vedere un aspect, Guvernul trebuie să pună bani deoparte, dacă vrea să mai atenueze deficitul bugetar.

Există posibilitatea ca cei care ne finanţează să se uite cruciş la noi şi  să interpreteze  respingerea acestei legi ca o formă de instabilitate  şi incertitudine în gestionarea finanţelor ţării, toate acestea fiind un pretext pentru mărirea dobânzilor. Nu este nicio noutate faptul că la deficite  bugetare mari pieţele vor reacţiona cu nervozitate.

Şi pentru toate acestea este nevoie de un Milei care să spună sus şi tare: „ Bani nu mai sunt” pentru favoritisme salariale, iar sufocatul sector privat nu trebuie să plătească pentru nechibzuinţa fiscală a politicienilor.