De unde vine sila socială. Au intrat în partide ca să schimbe politica, dar au ajuns să fie schimbaţi ei de politică

Autor: Iulian Anghel Postat la 08 septembrie 2020 139 afişări

De unde vine sila socială. Au intrat în partide ca să schimbe politica, dar au ajuns să fie schimbaţi ei de politică

„Căci ce fac cu propriile mijloace sau împreună cu altul, trebuie să tindă numai spre realizarea a ceea ce este util binelui public şi în armonie cu acesta.”* 

Se spune – „se spune”, pentru că nimeni nu ştie sau eu nu ştiu cine a spus-o; „se spune”, aşadar, că, dacă vrei să te îndepărtezi de Dumnezeu, trebuie să te apropii de teologie – paradoxal, având în vedere etimologia cuvântului: „teologie” – cuvântul lui Dumnezeu, de la grecescul „theos” – zeu şi „logos” – cuvânt.

Prin imitaţie, la fel de bine ai putea spune: dacă vrei să de îndepărtezi de politică, apropie-te de partide – şi aici există un paradox pentru „politică” derivă din grecescul „polis” – cetate; prin urmare politica vizează treburile cetăţii, iar în antichitatea greacă şi în cea romană, mai apoi, erai un marginal, dacă nu te implicai în treburile cetăţii.

De ce această distanţare teribilă?

Este celebră între celebrităţi o fotografie cu o fată purtând un tricou cu inscripţia: „Mă piş pe el de vot!” Blogosfera şi toţi dedicaţii binelului public au înjurat şi nu cred să fi fost, la acea vreme, ceva mai detestat în România – o Românie în care, la urne, ajunseseră, la ultimele alegeri legislative, 39% dintre cei cu drept de vot: adică 4 din zece au votat şi 6 au stat acasă; dar au respectat, de la distanţă, votul, nu au făcut pipi pe el.

Lăsând la o parte toate teoriile politice, un lucru trebuie să observăm aici. Mai vedem, pe ici pe colo, candidaţi din vechea gardă - un Petre Roman, un Traian Băsescu, un Popescu-Tăriceanu. Nu ei sunt, însă, problema, ei sunt doar oameni care nu-şi pricep clipa. Oameni pe care filosofii stoici i-ar fi privit cu dispreţ, dar pe care cei de pe aici îi privesc doar cu îngăduiţă.

Dar ceilalţi? Garnitura politică este nouă, majoritatea celor din politica de azi erau copii, la revoluţie. Sunt crescuţi într-o altă epocă. De unde atunci lehamitea, şi a lor şi a celorlalţi?

Cunosc oameni pricepuţi, cu şcoli bune, care au intrat în politică. Au intrat cu gândul să schimbe politica. Şi au sfârşit prin a fi schimbaţi ei de „politică partidelor”, în cel mai rău sens al unei astfel de sintagme.

Nu spun că nu trebuie să respecţi doctrina unui partid. Trebuie. Dar aş fi vrut să cred că astfel de oameni se întorc la etimologii şi la sensuri.

„Căci ce fac cu propriile mijloace sau împreună cu altul, trebuie să tindă numai spre realizarea a ceea ce este util binelui public şi în armonie cu acesta”, spune Marcus Aurelius, cel citat la început. Or, o astfel de judecată nu rezonează deloc cu spusele unui mare demnitar din guvernul de azi: „sunt un soldat loial al partidului, fac ce spune partidul.” Şi nu face deloc casă bună cu trecutul de nimic al celor care ocupă şi ocupă, în continuare, cele mai bune poziţii în stat – totul, în numele schimbării. 

În epoca romană exista ceea ce se chema “cursus honorum” (scara onorurilor); era o ierarhie detaliată a funcţiilor publice posibil de urmat şi a ascensiunii demnitarului. Nu era o societate ideală, dar proştii nu ajungeau, cu una ,cu două, în fruntea ministerelor. O astfel de ierarhie există azi în administraţia publică a multor ţări – Franţa, Germania, UK, USA.

Nu idealizez nimic. Doar că poziţia de „soldat al partidului” de la noi, necesară pentru ascensiune rapidă, pune o lingură de untură de peşte pe limba dispreţului social. Astfel de soldaţi ai dispreţului public distrug mai lesne o societate decât o pot face soldaţii străini. Pentru că, împotriva soldaţilor străini, se va ridica, la un moment dat, plebea. Împotriva celor de aici, oamenii se întorc în silă: mă piş pe el de vot!

Marcus Aurelius, împăratul stoic, ultimul dintre marii stoici, îşi scria meditaţiile în cortul lui de război. Din cortul de război, din cea mai mare poziţie socială pe care o putea atinge un om – şi nu doar om, pentru că era zeu deja -, el gândea la „binele public”. Sunt zeci de locuri în meditaţiile lui în care face trimitere la „binele public”. Acum 2000 de ani, împăratul stoic îşi spunea: nu trebuie să-ţi fie frică de moarte, pentru că atât ţi-au hărăzit zeii şi natura. Dar, atât cât trăieşti, ţelul tău trebuie să fie binele public. Nu mai discuta despre cât de bun trebuie să fie un om, ci fii tu un astfel de om.

Eu, ca om ce nu aspiră la funcţii publice, îmi permit neştiinţa. Dar, ca alegător, vreau să ştiu: poate careva dintre candidaţii de azi – pentru a x-ulea mandat -  să definească „binele public” şi, mai ales, să se pună în slujba lui?

* Marcus Aurelius, „Gânduri către sine însuşi”, Humanitas, 2020, pagina 94. Traducere din greaca veche de Cristian Bejan

Urmărește Business Magazin

Am mai scris despre:
politica,
partide,
intrare,
schimbare,
refuz,
public,
dumnezeu

Citeşte pe MonitorulApararii.ro

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.