Banii din chenzină „fug” mai repede de pe card sau din portofel. Suma de pe bonul de cumpărături s-a umflat serios faţă de acum un an, de pildă. Costul serviciilor medicale a luat-o razna, marcând plusuri în procente de două cifre. Totul s-a scumpit, salariile şi veniturile, în general, nu au ţinut pasul. Cu toate acestea, „poza” macro­economică a ţării zugrăvită de cifre seci arată recorduri. Produsul Intern Brut al României, care înseamnă valoarea adăugată produsă în ţară, a crescut de opt ori în ultimii 25 de ani, de la echivalentul a 37 mld. euro în 1998 la 322 mld. de euro în 2023, conform prognozei. Dintre toate ţările europene, România a bifat cea mai rapidă dezvoltare. Daaaar... România a pierdut în ultimii 10-15 ani circa 20% din forţa de muncă din cauza emigraţiei, ceea ce duce la decalaje de competenţe, deficite în roluri-cheie, cereri salariale distorsionate, arată raportul Băncii Mondiale.

O nedumerire publicată de Fini în ZF mi-a sărit în ochi: De ce aleg românii să lucreze peste hotare, dacă în ţară ar putea fi plătiţi aproape la fel? Chiar aşa. Oare de ce? M-am întrebat şi eu. Fireşte, răspunsurile sunt variate, de la caz la caz.

Eu văd două componente diferite ale emigraţiei – pur şi simplu privind la ce se întâmplă în jur cu membri ai familiei, prieteni, cunoscuţi. Sunt braţele şi creierele. Gulerele albastre şi gulerele albe. Cataliza­torul este acelaşi, de fiecare dată: nemulţumirea. Generată de nivelul de trai, de diverse atrocităţi petrecute prin spitale, azile, pe şosele, prin Parlament, primării sau te miri pe unde. Nemulţumire generată de nedreptate – braţul legii are o lungime variabilă în funcţie de locul în care este amplasat cel vizat.

Şi gulerele albe sunt de două feluri: cei aflaţi la începutul vieţii, care merg la studii şi rămân pe alte meleaguri, şi cei care pleacă cu jobul. Poate că după ce scad cheltuielile din venituri nu e mare diferenţă faţă de acelaşi calcul aplicat pe plan local. Diferenţa o face însă nivelul de stres, fiecare cu particularităţile lui.

Cât priveşte gulerele albastre, din păcate însă, oamenii nu înţeleg. Nu înţeleg că un venit de 800 de euro pe lună în străinătate nu e neapărat mai bun decât –  să zicem – un salariu net de 2.000 de lei pe lună în ţară. Pentru că lucrând peste hotare, la munca de jos, foarte des nu sunt cu actele „în regulă” (desigur, acest lucru se poate întâmpla şi aici) şi nu au beneficiile aduse de taxe. Mai toţi văd taxele plătite doar drept corvoade, dar sunt total surprinşi să afle că nu au dreptul la concediu medical sau plata acestuia după o lună de muncă (desigur ştiţi – pentru dreptul de concediu medical este necesar un stagiu de cotizare de minimum şase luni din ultimul an anterior perioadei în care se acordă concediul medical). Dar dacă gulerele albastre au suficient noroc sau intuiţie, fler ori ambiţie, cu siguranţă pensiile plătite în ţările vestice şi sistemele, în general, bat condiţiile de pe piaţa locală.

Raportul „Diagnostic sistematic de ţară actualizat (România)” al Băncii Mondiale mai pune nişte sare pe rană: în total, populaţia României a scăzut de la 22,8 milioane la 19,1 milioane între 2000 şi 2021 şi se preconizează că va scădea la 17,8 milioane până în 2030. Întrucât românii care emigrează sunt de obicei mai tineri şi cu un nivel de educaţie mai ridicat decât populaţia rămasă, societatea românească îmbătrâneşte şi suferă de pe urma unuia dintre cele mai grave exoduri de creiere din întreaga lume, sunt de părere analiştii de la BM. Mihai Marcu, preşedintele MedLife, premiat la Gala CEO Awards 2023, contrazice ferm această idee şi are două argumente – pe de o parte fenomenul de întoarcere a medicilor din străinătate (lent, dar există) şi pe de altă parte cel al absolvenţilor de liceu care aleg în număr mai mic să-şi continue studiile în altă ţară.

Dacă ar fi să luăm în considerare raportul Băncii Mondiale, ce înseamnă exodul creierelor pe termen lung? Că n-o să mai fie nici doctori, asistente, IT-işti, instalatori, mecanici, sudori şamd. În general cu cât o muncă este mai nişată, cu atât este deja – şi va fi tot mai – greu de găsit un specialist. Deja considerăm că un meşter bun merită aşteptat chiar şi un an să amenajeze o locuinţă, iar programările la medicii cu recenzii foarte bune se fac cu (tot mai) multe luni înainte; oricare dintre reţelele de sănătate private au acelaşi sistem, pe varii specializări.

Cum orice plan macro, cu bătaie lungă, lipseşte cu desăvârşire din vizorul cârmuitorilor de ţară, singurele decizii care se pot lua sunt la nivel mic (cinste operatorilor medicali care „întorc” medici în ţară, antreprenorilor care motivează oamenii să lucreze în firme locale) sau micro, pe sistemul traiului într-o bulă sau decizia radicală „îmi fac bagajele, îmi iau familia şi caut alt acasă”.

„Facem şi noi ce putem când nu mai putem să facem nimic” - replica omului de zăpadă Olaf din celebrul film de desene animate Regatul de Gheaţă – îi determină pe copii să râdă; aplicată însă în situaţii din viaţa reală nu mai e deloc hazlie.   

Ioana Mihai-Andrei este editor Business Magazin