Băiatul născut de femeia ce împlinise 48 de ani a fost luat de Stat şi internat la casa de copii. Pentru puiul de om începea un drum nou, departe de familie, dar care mai târziu avea să uimească un oraş întreg.

Aproape că nu există medieşean care să nu fi auzit de Vasile Herman. Automat, oamenii îl asociază cu sportul de performanţă şi cu casa de copii din Agârbiciu, sat aflat la nici 20 kilometri distanţă de Mediaş, judeţul Sibiu. Cu toţii ştiu că fostul sportiv, actual antrenor de atletism, trăieşte o viaţă care lejer, bate filmul.

„De la Maternitate am fost dus direct la casa de copii. Statul a considerat că nu pot fi crescut de mama mea, care era săracă şi surdo-mută”, spune Vasile Herman, un bărbat înalt cu părul ca neaua.

A albit înainte de soroc, de parcă ar fi trăit două vieţi.

„Am aflat că am mamă şi o soră târziu, pe când aveam vreo 8 ani. Au venit la Agârbiciu, să mă vadă”. Este o primă amintire a lui Vasile Herman despre cea care i-a dat viaţă, întâlnirea fiind imortalizată într-o fotografie făcută chiar în acea zi.

Totuşi, viaţa copilului de atunci nu s-a schimbat în urma întâlnirii cu propria mamă. A fost „plimbat” prin mai multe case de copii pe care Statul le avea deschise în Sibiu, Boiţa şi Cisnădie.

A revenit la Agârbiciu, loc pe care şi acum îl consideră ca fiind „acasă”.

„Aici preda un om cu adevărat excepţional, domnul profesor Sorin Petru, căruia îi datorez tot ceea ce am ajuns. În fiecare dintre cei 45 de copii aflaţi atunci în plasament a văzut un om care merită o şansă, un drum al său. Iar toţi am ajuns buni la ceva, fie că unii au devenit zugravi, electricieni, profesori sau avocaţi. Lumea trebuie să ştie că din casa de copii nu au plecat doar rebuturi”.

Termenul de „rebut” atribuit unui om poate fi dur, însă antrenorul insistă asupra lui. Ştie că societatea nu a fost întotdeauna înţelegătoare cu cei crescuţi în casele de copii. Câţi l-am contrazice? Vasile Herman a ajuns în Bucureşti, la Clubul Sportiv al Armatei „Steaua”, unde, în 1985, a câştigat medalia de bronz la proba de 800 de metri. „Am decis că vreau să fiu antrenor şi cu acest gând am ajuns la Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport iar, după patru ani, visul mi s-a îndeplinit”.

Din 1993 a antrenat la Clubul Sportiv Şcolar Mediaş sute, poate mii de tineri. „Nu am stat niciodată să socotesc. Fără excepţie, cu toţi am fost prieten înainte şi după antrenament. Atunci când facem pregătire luăm lucrurile în serios, pentru că dacă îţi doreşti puţin, puţin vei avea.”

Mentalitatea de luptător a dobândit-o între copiii fără părinţi: „Să ai 4 – 5 ani, să stai în fiecare dimineaţă să îţi faci patul „la linie”, fără nici o cută, să ieşi la înviorare, să ai un program riguros, toate te împing spre disciplină. În sport ai nevoie de aşa ceva”, mai spune bărbatul care în fiecare zi aleargă 10 kilometri. În plus, nu a fumat sau băut alcool vreodată. „Nici la nuntă sau la botezul copilului nu am băut măcar tradiţionala şampanie”.

Cu bucurie, rememorează victoriile elevilor săi: „Pe toţi îi apreciez şi îi tratez egal. Între ei am avut atleţi de excepţie, deveniţi multiplii campioni naţionali, balcanici, europeni sau mondiali, cum ar fi Iulia Zudor, Mariana Szabo, Anca Bunea, Lucian Cheşcheş sau Iulia Mărginean. În permanenţă lucrez cu cel puţin 40 de copii cu vârste cuprinse între 8 şi 18 ani”.

În plan familial, Vasile Herman este un om împlinit: „Mi-am cunoscut soţia pe pista de atletism. Maria este profesoară de sport la liceul din Dumbrăveni şi participă la numeroase concursuri de alergare. Nu cred că i-aş face faţă fără să mă antrenez mai temeinic.”

Cum aşchia nu sare departe de trunchi, fiul celor doi urcă şi el pe podium: „Peter are acum 26 de ani şi face un master în limba germană la mate-info. Dar este şi sportiv. În 2019 a ajuns vicecampion mondial la alergare montană şi este multiplu campion naţional la proba de 1.500 m sau la semi maraton de 21 km”.

De peste 30 de ani, Vasile Herman este antrenor de atletism şi vede cum de la o generaţie la alta lucrurile se schimbă. Nu neapărat în bine: „Tinerii de astăzi nu mai sunt dispuşi să muncească din greu pentru a fi cei mai buni. Se mulţumesc şi cu un loc 6, 7 sau 8. Dar nu mă las. Între ei îi găsesc şi pe cei care vor să fie pe primul loc şi mă asigur că acolo vor ajunge”.

Interesant este şi sfatul pe care-l dă celor care câştigă aurul: „Le spun că medalia trebuie să o ţină la gât doar cât să-şi facă pozele. Apoi, să o dea jos, că doar aşa vor avea loc pentru altele”.

O astfel de atitudine a avut-o şi în ceea ce-l priveşte. La „Gala Sportului ” organizată de Consiliul Judeţean Sibiu a urcat pe scenă, şi-a luat diploma, a mulţumit şi plecat. Ştia că are încă multă treabă pe pista de atletism. În antrenorul hotărât să-şi ducă elevii pe podium stă omul care nu şi-a uitat trecutul. În fiecare lună, se întoarce „acasă”, în Agârbiciu. Aduce haine, încălţăminte şi câte o pizza pentru toţi cei care sunt internaţi în fosta casă de copii, devenită acum centru pentru persoane cu dizabilităţi.

Zilnic, îşi sună fostul profesor, pe Sorin Petru, care i-a devenit, într-un fel, tatăl pe care nu l-a cunoscut niciodată. Îi mulţumeşte pentru că i-a stat alături şi ştie că în lumea asta mare cu toţii avem dreptul la o şansă, oricât de mică. Chiar dacă mama şi sora i-au fost departe, nu le-a purtat niciodată ranchiună. Acum, se roagă pentru sufletele lor, întrucât amândouă au murit. Ştie că aici, pe pământ, i-a fost rostuit să fie „tatăl” campionilor pe care Mediaşul îi dă ţării şi lumii întregi.