România are cel mai scăzut nivel al intermedierii financiare din Uniunea Europeană, în timp ce firmele româneşti sunt printre cele mai îndatorate. Înţelegerea acestui paradox este esenţială în evaluarea finanţării companiilor. Dezvoltarea economiei României pe baze solide înseamnă direcţii concrete şi eficiente de susţinere a canalelor de finanţare, ceea ce face imperativă creşterea intermedierii financiare. Fără consolidarea acestui canal, potenţialul economiei rămâne insuficient valorificat.

Am analizat situaţia intermedierii financiare în volumul „Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergenţă nominală”, publicat recent în cadrul proiectului Economic@BNR, volum care va fi lansat în curând, prin dezbateri publice organizate de către BNR. Capitolul VII, dedicat situaţiei sistemului financiar-bancar din România, evidenţiază transformarea şi dezvoltarea infrastructurii noastre financiare în ultimele două decenii, precum şi rolul său în economie, din perspectivă regională şi europeană.

Intermedierea financiară reprezintă capacitatea sistemului financiar de a mobiliza economisirile şi de a le drena către consum şi investiţii. Acest proces este esenţial pentru dezvoltarea pe termen lung a unei economii, băncile fiind actorii financiari consacraţi care facilitează alocarea resurselor financiare în cadrul economiei.

Dezvoltarea sistemului financiar este o condiţie esenţială a dezvoltării economice, dar nu şi suficientă. Creşterea sustenabilă a intermedierii financiare înseamnă ca oferta de finanţare să fie cât mai bine adaptată nevoilor economiei, iar cererea să fie eligibilă: firme cu grad adecvat de capitalizare, proiecte viabile, guvernanţă corporativă şi disciplină financiară. În această privinţă, educaţia financiară contribuie substanţial la înţelegerea corectă a beneficiilor, riscurilor şi costurilor creditării.

Gradul de intermediere financiară poate fi evaluat prin indicatori care surprind atât amploarea creditării economiei, cât şi dimensiunea sectorului bancar. Unul dintre cei mai utilizaţi indicatori de intermediere financiară este ponderea în PIB a creditului neguvernamental.  Nivelul de 40% din PIB înregistrat Aşa cum se poate observa în graficul alăturat, intermedierea financiară din România este cea mai scăzută dintre ţările UE, la o distanţă considerabilă, de peste 10 puncte procentuale din PIB, în raport cu Polonia, următoare ţară clasată. Însă acest decalaj nu se limitează la performanţele sistemul bancar: dimensiunea sectorului financiar nebancar este, de asemenea, printre cele mai reduse din Uniunea Europeană.

Însă nivelul redus al intermedierii financiare contrastează cu gradul ridicat de îndatorare a companiilor. Acest paradox este ilustrat de structura finanţării firmelor. Împrumuturile intra-grup şi creditul comercial reprezintă o treime din sursele asimilate finanţării companiilor. Spre deosebire de acestea, împrumuturile de la bănci şi IFN-uri autohtone totalizează mai puţin de o zecime şi sunt echivalente ca volum cu resursele obţinute de firme din creditarea nerezidentă intra-grup.

Această situaţie reflectă, pe de o parte, preferinţa firmelor pentru surse alternative de finanţare, inclusiv din considerente de cost. Pe de altă parte, este vorba de gradul redus de bancarizare. Pentru o treime dintre firme, activul net este mai mic de jumătate din capitalul social subscris, ceea ce indică deficienţe mari de capitalizare.

Majoritatea companiilor nu apelează la creditare de la bănci sau de la IFN-uri: peste 80% dintre IMM-uri şi aproximativ jumătate dintre corporaţii nu au solicitat credit în ultimul an, ceea ce ar fi putut sprijini proiecte de investiţii fără afectarea activităţii curente. În plus, firmele recurg la amânarea plăţii facturilor curente faţă de furnizori, pentru utilizarea fluxului de numerar din activitatea curentă pentru alte nevoi de finanţare (creditul comercial). Această practică de întârziere a plăţilor expune atât creditorul cât şi debitorul la riscuri de gestionare a lichidităţii şi de neplată în lanţ.

Astfel, este esenţială înţelegerea corectă a costurilor şi riscurilor aferente diferitelor tipuri de finanţări. În cazul firmelor care apelează frecvent la creditul comercial, această formă de finanţare este mai scumpă decât creditul bancar.

Pentru a înţelege de ce, putem considera suma facturată drept credit pe care furnizorul îl acordă firmei client. Cu rol ilustrativ, putem analiza exemplul des întâlnit în România al unei facturi cu termen de plată de 60 de zile şi o reducere (discount) de 2% pentru achitare în cel mult 10 zile. În cazul plăţii la termen, costul renunţării la discount, exprimat anualizat - pentru a permite comparaţia, este de 15,7%.

Acesta este reperul procentual care trebuie urmărit atunci când, pentru a beneficia de discount, firma plătitoare decide să apeleze la credit bancar sau la o linie de credit. De regulă, dobânda unui astfel de credit este mult mai avantajoasă pentru firma plătitoare, indiferent de perioada pentru care este contractat. De exemplu, în ultimii trei ani, dobânda (netă de comisioane) la creditele noi acordate societăţilor nefinanciare a fost în medie de 8,6%, cu valori maxime care nu au depăşit 9,3%.

În perioada post-pandemie, România a fost una dintre cele mai dinamice pieţe de credit din Europa, cu o rată de creştere medie de circa 10% în ultimii trei ani atât în cazul populaţiei, cât şi al societăţilor nefinanciare, aşa cum evidenţiază graficul de mai sus. În Dinamica susţinută a creditării din ultimii ani trebuie pusă în legătură şi cu natura stimulativă a ratelor reale ale dobânzilor la creditele noi, care influenţează deciziile de consum şi investiţii ale gospodăriilor şi firmelor. Ratele reale ale dobânzilor au exercitat un caracter relativ stimulativ pentru finanţarea activităţii economice, dat fiind faptul că, în contextul inflaţiei ridicate, dobânzile nominale nu au fost totuşi lipsite de atractivitate pentru obţinerea de noi credite (de consum şi investiţii).

Vulnerabilităţile structurale ale companiilor nefinanciare reduc capacitatea acestora de a face faţă şocurilor şi îngreunează evaluarea riscului de credit şi, astfel, accesul la credit. Faţă de statele Uniunii Europene, ponderea creditului comercial, ilustrată în graficul adiacent, este cea mai ridicată în România, similar Bulgariei şi Croaţiei.

Problemele de guvernanţă corporativă, durata mare de plată a facturilor între firme, costul evaluării debitorilor, în special a celor cu dificultăţi financiare, şi eficienţa scăzută a procedurii de insolvenţă, cresc costurile creditării.

În aceste condiţii, doar o pondere redusă a firmelor româneşti primesc, din partea băncilor şi a IFN-urilor, întreaga finanţare solicitată. Conform Sondajului privind accesul la finanţare al companiilor nefinanciare din România (iunie 2026), în ultimul an acest procent este sub 20% în cazul IMM-urilor şi sub 50% în cazul corporaţiilor.

Băncile preferă să acorde mai puţine credite, chiar şi în condiţiile deţinerii de resurse suficiente, dacă anticipează costuri mai mari de recuperare a creditelor respective. În literatura de specialitate, acest fenomen este denumit raţionalizarea creditului, cel mai important studiu fiind cel al economiştilor Joseph Stiglitz şi Andrew Weiss, Credit Rationing in Markets with Imperfect Information.

În România, în special în aceşti ani, finanţarea economiei este grevată de presiunea semnificativă a efectului de evicţiune (crowding out) din partea statului, în condiţiile unui necesar de finanţare publică mult mai mare în ultimii ani. Iar atunci când statul cheltuie şi se împrumută mai mult, dobânzile cresc iar sectorul privat investeşte mai puţin. Cererea crescută de finanţare a sectorului bugetar afectează atât disponibilitatea finanţării pentru sectorul privat, cât mai ales costul acesteia. În definitiv, mai mulţi bani pentru stat înseamnă mai puţini bani pentru economie.

Băncile autohtone şi-au majorat constant deţinerile de titluri de stat, care au atins în primul trimestru al acestui an circa 230 miliarde lei, de trei ori mai mult faţă de acum 10 ani. Titlurile de stat oferă băncilor modalităţi mai simple şi rapide de plasare a lichidităţilor, dat fiind raportul mult mai favorabil între randamentul obţinut şi riscul asumat, comparativ cu alternativa finanţării companiilor nefinanciare şi a populaţiei. Acest aspect este evidenţiat inclusiv de evoluţia raportului credite/depozite în ultimul deceniu, care s-a diminuat de la 86% la finele anului 2015 la 67% în martie 2026.

În ultimii 15 ani, figura alăturată arată cum băncile din România şi-au majorat considerabil ponderea în total active a expunerilor guvernamentale, de la 17% în anul 2010, la 28% în anul 2025, acesta fiind cel mai ridicat nivel dintre ţările UE. În clasament, următoarele poziţii sunt ocupate de sectorul bancar polonez şi cel ungar, cu circa 25% şi, respectiv, 20% expunere guvernamentală în total active bancare.

Creşterea gradului de intermediere financiară necesită mai mult decât un simplu avans, prin orice mijloace, al volumului creditării. Pentru ca finanţarea sectorului antreprenorial să genereze beneficii durabile pentru economie, aceasta nu trebuie să forţeze respectarea standardelor prudenţiale, pentru a putea fi evitată acumularea de noi vulnerabilităţi la nivelul companiilor şi în sectorul financiar.

Deosebit de important este şi rolul pieţei de capital, care deţine un potenţial imens pentru sistemul financiar românesc, în creşterea accesului la finanţare. În ultimii ani, Bursa de Valori a înregistrat creşteri semnificative, reflectând perspectiva pozitivă a investitorilor. Cu toate acestea, România rămâne la o pondere redusă a capitalizării bursiere în PIB, de circa 30%, mult sub nivelul din zona Euro, însă comparabil cu statele din regiune. Numărul de companii listate, deşi în continuă creştere, este încă redus raportat la numărul firmelor active din economie, iar performanţele remarcabile sunt legate mai degrabă de listările unor giganţi de stat, precum Hidroelectrica, decât de un aflux consistent de companii private care să fie deschise listării bursiere.

În acest context, dezvoltarea sustenabilă a intermedierii financiare nu poate avea loc fără îmbunătăţirea disciplinei financiare şi a guvernanţei corporative sau fără un cadru macroeconomic predictibil, capabil să susţină încrederea economică şi investiţiile.

Însă materializarea acestui obiectiv esenţial nu se poate face prin acţiuni singulare, ci doar prin eforturi şi evoluţii conjugate. Companiile să îşi consolideze capitalul şi capacitatea de a genera proiecte viabile, sectorul bancar să susţină finanţarea investiţiilor mediului antreprenorial, iar statul să fie ferm şi consecvent cu reducerea dezechilibrelor, care să limiteze presiunea recentă asupra finanţării datoriei publice.

Acestea sunt condiţii primordiale prin care creşterea intermedierii financiare devine cureaua de transmisie în angrenajul de susţinere a finanţării economiei, prin investiţii productive care să creeze noi oportunităţi de afaceri şi locuri de muncă. Doar astfel putem reveni, în 2027, în teritoriul unei creşteri economice robuste, atât de necesară!