„În prim-plan sunt semne ale depresiei: tulburări de somn, oboseală accentuată resimţită, stări de anxietate - foarte frecvent autoidentificate drept atacuri de panică (terminologie «la modă», mai ales în rândul populaţiei educate de pe pe Google), schimbări bruşte de dispoziţie, tulburări ale libidoului (alimentar, sexual). Dar, în fapt, adesea într-un plan doi simptome ale depresiei descrise mai sus apar din accentuarea unor trăsături de personalitate preexistente, accentuate de situaţiile de la  muncă”, explică Lucaciu.

El oferă şi un exemplu în acest sens: un perfecţionism dus la extrem sub presiunea sarcinilor de serviciu, chiar dacă este apreciat de către şefi, perturbă adesea relaţiile colegiale sau familiale; o agresivitate accentuată resimţită în urmă unor dispute sau neînţelegeri la serviciu, care antrenează compulsii (efortul interior ineficient de a frâna impulsurile agresive), duce la sentimente de culpabilitate şi inadecvare; preocupări obsesive privind propria valoare atunci când apar situaţii în care persoana nu se descurcă sau are această impresie în mediul de lucru duc la trăiri anxioase, de nesiguranţă, generalizate, care se pot extinde asupra întregii posturi existenţiale a individului. Psihologul spune că exemplul menţionat de el este al unui inginer competent altfel, la 40 de ani, angajat la o multinaţională care are probleme din cauză că nu este fluent în engleză şi a dezvoltat sentimente de inferioritate, cu stimă de sine scăzută, tulburări de somn etc.

Mai interesante de atât i se par lui Bogdan Lucaciu mecanismele psihologice antistres dezvoltate de angajaţi şi care constau în scenarii mai mult sau mai puţin fantasmatice de „evadare” din situaţia actuală, cea considerată acută sau stresantă. „De la «De-om mai duce-o pân-la toamnă, leliţă Ioană» până la «I Want to Break Free».” Ambele tipuri de scenariu proiectează un viitor mai bun: de la un concediu visat în insule feerice (liber de serviciu) la avansare de post (schimbare de poziţie din situaţia actuală) ori ieşirea din job pentru o afacere privată. „Mecanismul e acela al vulpii care considerând strugurii acri reduce din forţa ispitei lor.” El precizează că din acest scenariu nu fac parte workahoolicii sau indivizii superconformişti, pentru care scaunul lor e mulţumitor şi se văd tot acolo la vremea pensionarii.

„Doar că majoritatea oamenilor sunt dinamici, plini de aspiraţii şi de aceea vulnerabili la neîmpliniri ale aspiraţiilor personale.”

De-a lungul experienţei sale, Bogdan Lucaciu a observat că majoritatea celor care au probleme de stres profesional sunt cei din nivelurile medii ale organigramei, „care sunt antrenaţi în propriile ambiţii şi care pot suferi presiuni atât pe orizontală – colegi – cât şi pe verticală – şefi“. El sesizează că, în mod paradoxal, bărbaţii par a fi mai predispuşi epuizării prin stres profesional, probabil din pricina agresivităţii sporite prin comparaţie cu femeile, producând conflicte interiorizate care „consumă”. Femeile au o capacitate de toleranţă şi de „recuperare” mai bună. Chiar dacă cei ajunşi în vârful piramidei executive au mai multe motive de stres, ei nu cer ajutorul psihiatrului sau psihologului până o eventuală patologie nu e evidentă, spune Lucaciu. „E şi o chestiune de prestigiu. Nu au timp pentru a merge la psiholog până o pot duce singuri.