România şi Polonia, cele mai mari ţări membre ale UE din Europa Centrală şi de Est, au avut întotdeauna o conexiune specială, venită din experienţele împărtăşite de-a lungul unei istorii deloc uşoare. După căderea comunismului, Polonia a fost modelul de dezvoltare şi schimbare la care multe ţări din regiune s-au uitat cu invidie. Inclusiv România. Conflictul din Ucraina şi, mai nou, alegerile prezidenţiale apropiate din cele două ţări, au readus în prim plan rolul lor în regiune şi nevoia de colaborare într-o lume din ce în ce mai complexă şi complicată. 

Cum arată România şi Polonia când se privesc în oglindă? Chiar dacă au împărţit experienţe relativ similare în trecut, în cel de-al Doilea Război Mondial şi apoi sub regimul comunist, după 1990 traseele lor s-au separat şi au avut propriile provocări şi reuşite. PIB-ul ambelor ţări a crescut constant, mai ales după anul 2000, susţinut de integrarea în Uniunea Europeană şi reformele economice. În 1990, Polonia avea un PIB de 64 miliarde de dolari, iar România de 38 miliarde dolari, conform datelor Băncii Mondiale, dar calculată ca PIB per capita diferenţa dintre cele două ţări era extrem de mică: 1730 dolari vs 1648 dolari/capita.

Traseul urmat ulterior de cele două ţări a fost însă destul de diferit. În 2024, Polonia ajunsese la un PIB de 924 miliarde dolari (845 mld. euro), cu un plus de aproape 3% faţă de 2023, iar România la 388 miliarde dolari (350 mld. euro), după un avans de 0,9%. În ceea ce priveşte puterea de cumpărare, cele două ţări se află cam pe la acelaşi nivel, estimările preliminare publicate de Eurostat pentru anul 2024, indicând pentru ambele o pondere de 79% din media UE.

Dar, în termeni nominali, conform Băncii Mondiale, Polonia avea anul trecut un PIB per capita de 24.450 de dolari, iar România de 20.488 dolari. „România a avansat în dezvoltarea economică şi convergenţa cu UE, dar are nevoie de o creştere mai incluzivă şi sustenabilă. Obstacolele în calea creşterii includ: disparităţi regionale; slăbiciuni instituţionale; lipsa forţei de muncă calificate; scăderea populaţiei apte de muncă; vulnerabilităţi la pericole naturale şi schimbări climatice. Măsurile fiscale prociclice au alimentat consumul, conducând la deficite gemene constant ridicate. Principala provocare pe termen scurt este echilibrarea presiunilor fiscale şi comerciale, în timp ce se abordează problemele persistente de incluziune socială”, se arată într-o evaluare a Băncii Mondiale.

Despre Polonia, BM susţine că „economia a demonstrat rezilienţă datorită unei structuri economice bine diversificate, integrată în lanţurile valorice regionale, stabilităţii macroeconomice, unui sector financiar solid, pieţelor interne ale muncii puternice şi programelor sociale generoase, combinate cu măsuri de protecţie reactive. Pe termen mediu, succesul economic continuu depinde de tranziţiile tehnologice. Un model de creştere bazat pe inovaţie, valorificând punctele forte ale Poloniei în lanţuri valorice ecologice şi capabilităţi de producţie avansate, va necesita adâncirea pieţei financiare. Îmbătrânirea rapidă a populaţiei rămâne o provocare semnificativă pentru creştere, incluziune şi sustenabilitatea fiscală. Transformarea tehnologică, în special inteligenţa artificială (IA), creează oportunităţi de salt în dezvoltare, dar necesită planificare adecvată”.

Despre drumuri şi alte reţele. Atât Polonia, cât şi România au beneficiat după aderarea la UE, care avut loc la distanţă de trei ani una de cealaltă (2004 vs 2007), de accesul la fonduri europene pentru modernizarea infrastructurii de transport şi de energie, însă Polonia a avut un avans iniţial mai mare. Pe zona rutieră, Polonia dispune de o reţea mai extinsă de autostrăzi şi drumuri expres, cu o lungime totală de peste 5.200 km în 2025, faţă de 1.275 km în România, care a pierdut din păcate mulţi ani fără proiecte majore în acest domeniu.

Prin Programul Naţional de Construcţie a Drumurilor până în 2033, Polonia are un buget total de investiţii de aproximativ 63 miliarde euro în infrastructura rutieră, vrând să adauge
2.500 km de autostrăzi şi drumuri expres. Între 2020 şi 2025, Polonia a investit circa 70 miliarde euro în dezvoltarea infrastructurii rutiere, extinzând reţeaua de autostrăzi şi drumuri express cu circa 900 km. În 2020, România avea 920 de km de autostradă, conform INS, ceea ce înseamnă că a adăugat în ultimii 5 ani circa 300 km.

O altă zonă în care cele două ţări au avut strategii complet diferite este cea de energie. Astfel, în timp ce Polonia a rămas dependentă de cărbune (care acoperă peste 70% din producţia de electricitate), România are în prezent un mix mai divers, în care zona hidro acoperă circa 30-35% din producţie, sursele de cărbuni/gaze circa 30%, centrala nucleară de la Cernavodă 18-19%, iar restul provine din regenerabile. În ceea ce priveşte digitalizarea, ambele ţări au cunoscut o adopţie rapidă a internetului, cu rate de penetrare de până la 90% din populaţie, atât România, cât şi Polonia vizând folosirea cât mai extinsă a serviciilor online în administraţia publică, un sector în care ţara noastră mai are însă de lucru.

În ansamblu, infrastructura Poloniei este mai dezvoltată ca extindere şi densitate (viteză medie pe autostradă este mai mare, reţea feroviară mai modernizată), dar România a recuperat teren în ultimii ani, când proiectele în acest domeniu au fost accelerate.

Piaţa muncii, o oglindă a economiei. Evoluţia pieţei muncii este un alt indicator al parcursului destul de diferit pe care l-au avut cele două ţări după ieşirea din comunism. În anii ’90, atât Polonia, cât şi România au fost lovite de majorarea bruscă a şomajului ca urmare a tranziţiei economice, marcată de falimente şi privatizări eşuate.

În Polonia, şomajul a crescut de la 6% în 1990 la peste 20% în 2002, pentru ca apoi să scadă treptat, ajungând la 2,7% în 2024, unul dintre cele mai mici procente din UE. În acelaşi interval, România s-a confruntat cu variaţii mai mici, cu un vârf de 10-12% în a doua jumătate a anilor ’90 şi o tendinţă de scădere ulterior, oprită însă temporar de criza financiară din 2008-2009. În 2024, România a avut un şomaj de 5,4%. Pe cifre, Polonia a trebuit să facă faţă unor şocuri mai mari, în anii de tranziţie şi de criză, urmaţi de o convergenţă spre gradul de ocupare ridicat de care se bucură în prezent, pe când România a pornit de la un nivel iniţial relativ scăzut şi a oscilat mai puţin dramatic, menţinând un şomaj moderat.  Această diferenţă reflectă şi segmentarea deloc asemănătoare a celor două pieţe: Polonia a realizat reforme rapide în anii ’90, accelerând modernizarea industriei, în timp ce România a pierdut mult pe această zonă, profitând însă statistic de un sector agricol mai mare, unde şomajul este diminuat în mod natural. 

Industria a rămas o componentă cheie a celor două economii, deşi rolul ei s-a schimbat după 1990. Ambele ţări s-au confruntat cu declinul industriei grele, dar Polonia a reuşit să atragă rapid investiţii masive pentru modernizarea unor fabrici şi dezvoltarea altora, aşa că, în prezent, deşi ponderea industriei în PIB (inclusiv construcţii) este apropiată (28–35%), valoarea adăugată/angajat este mai mare în Polonia. Acest lucru se reflectă şi în structura pieţei muncii: în România aproape un sfert dintre angajaţi lucrează în agricultură, sector care generează doar 3% din PIB, şi circa 35% în industrie şi construcţii, în timp ce în Polonia doar 9% lucrează în agricultură şi o pondere mult mai mare în industrie. În ansamblu, industria poloneză a devenit pilonul unei economii orientate spre export, pe când România a rămas mai dependentă de resurse şi de cheltuielile interne. În general, scăderea ponderii agriculturii în PIB subliniază trecerea ambelor economii spre sectoare cu valoare adăugată mai mare, dar România rămâne totuşi mai orientată spre mediul rutal decât Polonia.

Un subiect sensibil pentru români: merele poloneze

Polonia este liderul UE la producţia de mere, cu circa 4 milioane de tone recoltate în 2023 şi circa 3 milioane tone în 2024. Acest volum reprezintă circa 30% din producţia totală a UE şi locul patru la nivel global (în 2022), după China, Turcia şi SUA).

Conform statisticilor europene, România a avut 531.000 tone de mere în 2023 şi 451.000 tone în 2024, respectiv 4-5% din totalul UE.

Cine dă banii? Pentru ambele ţări, investiţiile străine directe au fost cruciale pentru modernizare, Polonia luând însă partea leului, mai ales după aderarea la UE în 2004. Mare parte din fondurile atrase au mers spre industria auto, electro-IT şi sectorul de servicii, Banca Mondială precizând că Polonia avea în 2023 un stoc de investiţii străine directe de 335 miliarde dolari, iar România de 140 miliarde dolari. Anul trecut, Polonia a atras circa 12 miliarde dolari, reprezentând 1,3% din PIB, iar România
6,7 miliarde dolari, adică 2,5% din PIB.

Totuşi, deşi a înregistrat o scădere a intrărilor nete de ISD în 2024, Polonia rămâne un lider regional în atragerea investiţiilor străine, beneficiind de un mediu de afaceri stabil, infrastructură dezvoltată şi politici favorabile investitorilor. La rândul ei, România a înregistrat o creştere a ponderii ISD în PIB, rămânând pe radarul investitorilor, în ciuda unei încetiniri economice generale şi a unui mediu economic şi politic dificil. 

În concluzie, Polonia şi România au parcurs împreună un traseu de modernizare susţinută în ultimele trei decenii, cu propriile urcări şi coborâri, influenţate de politică, poziţia geografică, istorie şi cultură. Deşi au împărţit poveşti similare în perioada comunistă, Polonia a pornit totuşi pe drumul modernizării de pe un loc mai bun, cu un PIB mai mare şi o industrie mai eficientă. Politicile economice mai coerente din anii ’90 şi fluxul de investiţii străine au dat un impuls suplimentar pieţei poloneze, dar România a recuperat mult în ultimii ani, reducând diferenţele pe indicatori precum creşterea PIB, puterea de cumpărare, gradul de ocupare şi accesul la tehnologie. Polonia rămâne un lider regional la valoarea PIB, dezvoltarea infrastructurii şi investiţii, dar România a dovedit că se poate replia rapid după crize şi că poate miza în continuare pe sectoarele legate de tehnologie şi forţa de muncă de calitate.   

Deşi au împărţit poveşti similare în perioada comunistă, Polonia a pornit totuşi pe drumul modernizării de pe un loc mai bun, cu un PIB mai mare şi o industrie mai eficientă.