IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Nu m-aş fi gândit la egalitatea acestui adevăr aparent inegal dacă un copil de clasa a doua nu mi-ar fi spus că şi clasa întâi părea la fel de grea atunci, aşa cum este acum clasa a doua. „Eram mai mică şi nu ştiam tot ce ştiu acum, de-asta mi se părea greu„, a spus. „Dar nu pot să fiu clasa întâi când trebuie să fiu clasa a doua ...„

Mecanismul acesta este, din păcate, înţeles de majoritatea dintre noi doar odată cu trecerea timpului, nu înainte.

Mulţi tineri confundă cantitatea de „tot„ pe care îl ştiu cu capacitatea lor de a se raporta la acele conţinuturi. Astfel, au doar un bagaj de informaţii pe care îl cară cu ei fără să ştie cum să îl folosească. Iar folosirea acestui bagaj se numeşte experienţă de viaţă. Indiferent de vârstă, avem o experinţă de viaţă, adică un grad al expunerii, care girează calitatea demersurilor în care ne angajăm. Adevărul dur este că în fiecare moment al existenţei noastre suntem într-un maxim pe care îl percepem final şi în care ne blocăm.

Cu acest maxim luăm decizii, punem etichete şi judecăm, ştim exact ce am face dacă am fi alţii, ştim exact ce sfaturi să dăm, culmea, mai ales celor de vârstă sau cu expunere semnificativ mai mare. Tinerii vor să ardă etape, iar adulţii revelaţi îi trag înapoi. Greşesc şi unii şi alţii pentru că întâlnirea generaţiilor are loc pe un teritoriu minat: unii vor să arate cât de mult pot accelera, alţii vor să arate cât de mult pot frâna. Unii ştiu, alţii şi ştiu, şi pot. „Vremea ta/mea„ este babaul revolut cu care se sperie reciproc generaţiile între ele.

Statisticile care publică rate de şomaj uluitoare în rândul tinerilor absolvenţi trag semnale de alarmă, dar problema este mai mult decât o problemă, este un fenomen social care poate fi, în timp, corectat. Probabil că în următorii zece - cincisprezece ani Europa nu îl va rezolva la nivelul cauzei, ci va găsi artificii şi remedii de la an la an.

Probabil că sunt cauze multiple, dar una dintre ele este, cu certitudine, atitudinea faţă de învăţare şi aceasta este o treabă individuală, nu o treabă a Europei. Remediile pot fi o treabă sistemică, dar la nivel profund problema este una de responsabilitate individuală, de valori, şi mai precis despre valoarea învăţării. Învăţarea şi atitudinea faţă de învăţătură este o deprindere extrem de grea: presupune responsabilitate, smerenie, răbdare, participare, interes, susţinere, disponibilitate, perseverenţă, nu doar din partea copiilor şi tinerilor care se dezvoltă, ci, în acelaşi timp şi în măsură ceva mai mare, şi din partea adulţilor din jurul lor.

Sunt destul de puţini cei care au înnăscute dorinţa şi capacitatea de învăţare (fără ca acest lucru să fie neapărat rău, este doar o realitate), cum la fel de puţini sunt şi cei forţati de viaţă să dea o mai mare valoare învăţării. Pentru majoritatea dintre noi a învăţa este ceva greu, neplăcut şi inutil. La vârsta tânără percepem că învăţăm împotriva voinţei noastre şi majorităţii covârşitoare a copiilor nu le place la şcoală. Câtora dintre noi ne-a plăcut?

Ce este plăcut până la urmă într-un demers coercitiv de studiu? Aceasta este realitatea de la care ar fi util şi înţelept să pornim, nu este nimic de condamnat, apoi încet şi asumat şi cu răbdare, să vindem tinerilor din jurul nostru beneficiile învăţării. Smerenia în puterea exemplului este mai sănătoasă decât comparaţia, încurajarea este mai sănătoasă, dar mai greu de realizat decât controlul, fermitatea ajută mai mult decât agresivitatea, disponibilitatea este mai epuizantă decât nerăbdarea, dar cu beneficii pe termen lung, perseverenţa este mai greu de vândut decât diversitatea.

Este mai uşor să faci să nu îi lipsească nimic copilului decât să îl înveţi să înveţe.

Şcoala nu este un scop în sine, ci un instrument la dispoziţia fiecăruia dintre noi, educaţia însă este un scop şi o valoare în sine. Deşi fiecare om este responsabil de alegerile lui, crearea discernământului şi a dorinţei de învăţare este o responsabilitate continuă a adulţilor faţă de copii şi tineri. Nu pentru că ştim noi mai bine, ci pentru că şi înţelegem ceea ce ei doar ştiu.