Teoria mea personală este că un om face în viaţă un singur salt către stele, asta însemnând în traducere o realizare, o operă de artă, ceva unic, frumos, nemaivăzut, nemaifăcut; cineva poate scrie o carte sau un cântec, poate face un film, un copil, o casă sau un monument, o urmă pe Pământ care să-l nemurească. Restul creaţiilor sale vor fi plăcute, admirate, cumpărate sau invidiate, dar Reuşita este una singură. Unii îşi vor aduce aminte de ceea ce scriitorul Stefan Zweig numea "orele astrale ale omenirii", momentele în care s-au dărâmat imperii, s-au scris marseilleze, s-au născut lenini sau a murit cineva în drum spre tărâmuri neexplorate.

Este momentul magic de care vorbeşte scriitoarea Elizabeth Gilbert: când, pentru un oarecare dansator din trupă, timpul se opreşte şi el trece de un anumit prag şi toate cele din jur se aliază prentru reuşita sa - lumina lunii, muzicienii şi cântecul lor, bătăile de palme ale spectatorilor şi încurajările lor, reacţiile colegilor dansatori. Şi omul obţine iluminarea şi dansează ca nimeni altul.

n vechime oamenii simţeau asta şi, recunoscând divinitatea, reacţionau, strigând-o, fie Dumnezeu sau Allah. Când maurii au ocupat nordul Spaniei, strigătul lor spre Allah a fost preluat de localnici, care l-au transformat în "Olé!". Olé marca o piruetă fabuloasă a toreadorului sau un pas deosebit de flamenco, momente rare în care cineva îşi depăşea condiţia.

A doua zi, spune scriitoarea, dansatorul se trezea undeva spre prânz şi realiza că dumnezeirea l-a părăsit şi că este un sărman muritor ce îmbătrâneşte şi pe care îl cam dor genunchii. Şi ştie că este cât se poate de posibil să nu mai trăiască niciodată momentul de dumnezeire din seara trecută. Cum poţi accepta asta şi cum poţi trăi cu asta?

De momente unice de inspiraţie au dat dovadă mulţi dintre colegii de generaţie ai lui Steve Jobs: cred că momentul unic al lui Bill Gates, de exemplu, a fost atunci când şi-a păstrat drepturile asupra sistemului de operare - de acolo lucrurile au mers cumva firesc, dacă termenul "firesc" se îmbină cu evoluţia excepţională a Microsoft (şi se îmbină!).

Unic în inspiraţie a fost Michael Dell atunci când a decis să construiască computere la comandă, pe internet, şi să nu producă pe stoc. La fel şi pentru Larry Page şi Sergey Brin, atunci când au decis să mizeze pe simplitate şi pe gratuit.

Ulterior Gates s-a transformat şi, aşa cum spuneam mai demult, a crezut că poate atinge stelele de mai multe ori la rând modificând uşor trambulina: mai multe variante ale aceluiaşi produs, fundamental asemănătoare, fără prea mari diferenţe, fără sclipire.

Iar Brin şi Page s-au corporatizat şi au devenit două nume între cele 10 - 15 persoane care reprezintă managementul executiv şi cei 40 care înseamnă restul de şefi.

Jobs a fost antreprenorul care a părăsit compania expulzat de corporatişti şi care s-a întors la Apple pentru a o transforma, iarăşi, într-o entitate cu structură corporatistă, dar condusă pe principii antreprenoriale. Şi a ajuns la stele şi când a dat lumii varianta sa de computer şi când a luat o obscură companie de animaţie şi a transformat-o într-un nucleu de idei, ingeniozitate şi amuzament şi a ajuns la stele şi când a înnebunit lumea cu produsele sale.

Cred că niciun articol de presă nu poate defini ce a făcut Jobs pentru Apple; nu stilul său dur de a conduce, nici nonşalanţa în relaţii, nici aparentul autism în relaţiile cu clienţii, nici nepăsarea faţă de câştiguri nu-l definesc; este, mai degrabă, felul în care a ştiut să îşi conducă echipa. Nu este vorba aici de duritatea sa, ci acel amalgam de respect, teamă, profesionalism, inteligenţă şi eficienţă, şi dintr-o parte şi din cealaltă, care se traduc în "cel mai bun produs posibil, aşa cum l-am gândit noi".

Pe scurt, Jobs ştia să îşi ia întreaga echipă cu el, la stele.