Tabloul se numeşte "Jucătorii de cărţi" şi a fost pictat de Paul Cézanne. Cele 250 de milioane de dolari reprezintă cea mai mare sumă plătită vreodată pentru o operă de artă, iar filmul tranzacţiei, aşa cum îl descrie Vanity Fair, este poate mai pasionant decât istoria însăşi a tabloului. Tabloul lui Paul Cézanne se situează undeva între impresionism şi cubism, ca de altfel toată opera pictorului; Cézanne a fost recunoscut drept "părintele tuturor" chiar de către Picasso (Matisse în unele relatări, dar nu asta este important).

Pictorul a făcut un soi de fixaţie pe povestea cu jucătorii de cărţi, pentru că a pictat o serie de cinci tablouri pe această temă (acesta este, poate, unul din declanşatoarele interesului celor din Qatar, pentru că în clubul posesorilor de "Jucători de cărţi" se află Musée d'Orsay din Paris, New York's Museum of Modern Art, Courtauld Institute din Londra şi Barnes Foundation din Philadelphia). Cézanne este un pictor care emană forţă şi atomosferă; dacă priviţi oricare dintre cele cinci tablouri cu atenţie, veţi simţi în primul rând tensiunea jocului, încordarea participanţilor.

Discuţiile pentru vânzarea tabloului au început iarna trecută, pe când George Embiricos trăia încă. O primă ofertă, de 220 de milioane de dolari, a fost urmată de un "sec" scurt al familiei regale din Qatar, de 250 de milioane (poate chiar 300, în funcţie de cursuri de schimb, data exactă a vânzării şi alte detalii). În tranzacţie au fost împlicaţi, într-o formă sau alta, negustorii de artă Bill Acquavella, Larry Gargosian, Lionel Pissarro, nepotul pictorului Camille Pissarro, Philippe Segalot, unul dintre oamenii-cheie ai miliardarului François Pinault sau Guy Bennett, fost la Christie's. Interesul lor este simplu - valoarea operei, numele implicate, dar şi faptul că pe piaţă a rămas mult prea puţină artă de valoare, iar competiţia este intensă. Nu o spun eu, o spune Nicolai Iljine, consultant pentru Guggenheim.

Am ajuns uşor, uşor la al doilea subiect al meu, ACTA. Pierdut între zăpezi, geruri şi schimbări de guverne, acordul comercial semnat pe furiş, pe care autorităţile române şi l-au asumat orbeşte, care a scos mii de oameni în stradă şi care poate schimba modul cum comunicăm şi ne manifestăm pe internet, nu pare a suscita prea mare interes, cel puţin în acest moment, la noi. Nu ştiu dacă vom ajungă să ne fie controlate la graniţă playerele MP3 şi dacă acestea vor fi distruse în cazul în care conţin muzică descărcată sau prelucrată ilegal, nu ştiu dacă îmi va năvăli poliţia gândirii în casă să îmi inspecteze hard-diskul sau dacă furnizorul mă va lăsa fără conexiune dacă voi tasta cuvinte interzise.

Dar am o întrebare simplă: ce apără ACTA? Francize precum Transformers sau Underworld, nesfârşitele bătălii dintre alieni şi terminatori girate de Hollywood sau lafeldenesfârşitele serii cu vampiri? În jocuri, francize precum FIFA sau Call of Duty sau Grand Theft Auto, produse pline de şabloane, lipsite de idee, de atractivitate, de feeling, de emoţie? Bubuieli de başi şi tânguieli rap-ăite?

În urmă cu un deceniu Sony s-a făcut de râs la modul sublim: a cheltuit multe-multe milioane de dolari pentru un sistem de protejare a CD-urilor de muzică, pentru a împiedica copierea acestora. Sistemul a fost lansat cu mare fast - era sfârşitul pirateriei. La nici 24 de ore un puşti a trasat hotărât o dungă cu un marker negru pe marginea CD-ului şi a făcut praf, astfel, toată munca celor de la Sony şi toate milioanele acelea de dolari. Amintiţi-vă ce spune tipul acela de mai sus: în lume e din ce în ce mai puţină artă şi arta are preţul ei. Dar nu orice tâmpenie este artă şi nu orice înregistrare video din cinematograf şi nu orice alăturare de cuvinte este literatură. Altfel, nu am nicio îndoială că se va găsi un marker şi pentru liniştea jucătorilor de counter-strike.