China extrage minerale din Africa, reindustrializează economii europene, are fabrici în SUA, investeşte în America de Sud, domină Asia. Lipseşte însă din lumea gheţurilor, Arctica. Deocamdată.

Imediat după ce Magnus Mæland a devenit primar al unui mic oraş de la capătul nordic al Norvegiei, la sfârşitul anului 2023, trei delegaţii din China i-au bătut la uşă. „Au venit pentru că vor să fie o superputere polară”, spune el pentru BBC. China s-ar putea să nu fie prima ţară care poate fi asociată cu Arctica - dar este hotărâtă să fie un jucător arctic important. S-a mobilizat să cumpere proprietăţi imobiliare, să se implice în proiecte de infrastructură şi speră să stabilească o prezenţă regională permanentă. China se descrie deja ca un „stat aproape arctic”, chiar dacă cea mai nordică capitală regională a sa, Harbin, se află aproximativ la aceeaşi latitudine cu Veneţia, din Italia. Dar Arctica devine rapid una dintre cele mai disputate părţi ale lumii. Beijingul se confruntă cu o concurenţă acerbă din partea Rusiei, Europei, Indiei şi SUA. Cursa pentru Arctica a început. Climatologii spun că ţinutul gheţurilor eterne se încălzeşte de patru ori mai repede decât oricare alt loc.

Acest lucru are impact asupra ecosistemelor, faunei sălbatice şi populaţiilor locale. Arctica este enormă, cuprinzând 4% din glob. Însă puterile globale văd o nouă lume de oportunităţi care se deschide în Arctica, pe fondul schimbărilor climatice. Topirea gheţii din Arctica facilitează accesul la resursele naturale incredibile ale regiunii, minerale critice, petrol şi gaze - se spune că aproximativ 30% din gazele naturale neexploatate ale lumii se găsesc în Arctica. Şi deschide posibilităţi pentru noi rute comerciale maritime, reducând drastic timpul de călătorie între Asia şi Europa. În afacerile de export, timpul înseamnă bani. China a dezvoltat un plan, „Drumul Mătăsii Polar”, pentru transportul maritim în Arctica. Acesta ar putea ajunge în portul Kirkenes, care la o primă vizită arată destul de fantomatic. În interiorul Cercului Polar, în cel mai nordic punct al Norvegiei continentale, fostul oraş minier contrastează puternic cu munţii acoperiţi de zăpadă şi cu fiordurile de poveste care îl înconjoară. Multe magazine sunt închise şi depozite abandonate, cu geamurile sparte. Oraşul pare uitat şi lăsat în urmă. Aşadar, este uşor de imaginat atractivitatea posibilităţii de a deveni primul port european de escală pentru turme de nave care transportă containere din Asia. Visul depinde de cât de repede continuă să se topească gheaţa polară. Directorul portului oraşului, Terje Jørgensen, intenţionează să construiască un port internaţional complet nou. Ochii îi strălucesc când vorbeşte despre cum acesta o să devină un Singapore al Nordului Îndepărtat al Europei. „Ceea ce încercăm să construim aici, în Kirkenes, este un port de transbordare unde se întâlnesc trei continente: America de Nord, Europa şi Asia. Vom duce mărfurile la ţărm şi le vom reîncărca pe alte nave pentru export ulterior. Nu trebuie să vindem nicio bucăţică de teren nimănui. Nici companiilor britanice, nici companiilor chineze. Noile legi din Norvegia interzic transferul de proprietăţi sau afaceri, dacă vânzarea ar putea dăuna intereselor de securitate norvegiene”, spune el. Ceea ce aşteaptă sunt instrucţiuni clare din partea guvernului cu privire la ce fel de infrastructură critică ar putea fi acoperită. Primarul Mæland pare precaut faţă de intenţiile Chinei. „Vrem o relaţie cu China, dar nu vrem să fim dependenţi de  ea”, spune el. “Europa trebuie să se întrebe: «Cât de dependentă vrei să fii de regimurile totalitare şi autoritare?»” Abordarea Chinei de tipul „ne cumpărăm drumul până în Arctica” începe să fie respinsă în întreaga Arctica europeană. Încercările recente ale Beijingului de a cumpăra porturi maritime din Norvegia şi Suedia şi un aeroport din Groenlanda, de exemplu, au fost respinse. Acest lucru împinge China, dornică să fie putere polară – dar deocamdată cea mai mare superputere emergentă din lume - în braţele celui mai mare jucător din Arctica, Rusia. Aceasta controlează o jumătate din ţărmul arctic - şi caută investiţiile chinezeşti. Cele două ţări cooperează şi din punct de vedere militar în Arctica. Garda de coastă a Chinei a intrat în lumea aisbergurilor pentru prima dată în octombrie, într-o patrulă comună cu forţele ruseşti. Cele două ţări au organizat exerciţii militare comune acolo cu o lună înainte. În iulie, bombardiere cu rază lungă de acţiune din ambele ţări au patrulat provocator pe deasupra Oceanului Arctic în apropiere de Alaska, parte a Statelor Unite. Este ca şi cum Beijingul şi Moscova s-ar uita la NATO, care şi-a intensificat şi ea exerciţiile în Arctica, şi ar spune: Putem face şi noi asta.

Oraşul Kirkenes, din nordul Norvegiei, are potenţialul de a deveni un nod logistic important pentru transportul maritim între Asia şi Europa, odată cu topirea gheţii arctice. Aflat în interiorul Cercului Polar, oraşul ar putea deveni „Singapore-ul Nordului”, potrivit directorului portului. Terje Jørgensen vrea să construiască aici un nou port internaţional, fără a vinde terenuri companiilor străine. Noile reglementări norvegiene interzic vânzările care ar putea afecta securitatea naţională. Autorităţile aşteaptă acum ghidaj clar din partea guvernului privind infrastructura critică.

Fiecare ţară riverană Arcticii este membră NATO, cu excepţia Rusiei. Finlanda şi Suedia s-au alăturat după invazia rusă din Ucraina. Andreas Østhagen, cercetător senior la institutul independent Fridtjof Nansen, spune că Arctica este ca „fructele care atârnă pe crengile de jos” pentru colaborarea ruso-chineză. „Rusia are nevoie de investiţii şi actori comerciali interesaţi de dezvoltarea resurselor de GNL (gaze naturale lichefiate) din Arctica, de resursele de petrol sau de dezvoltarea unui coridor maritim nordic ca rută de transport pe apă. „China este acea piaţă. Cele două ţări caută modalităţi de a-şi extinde cooperarea politică, economică şi chiar militară.” Însă China evită să ajungă prea aproape de Rusia. Doreşte să evite sancţiunile occidentale şi să continue să facă afaceri cu puterile occidentale, atât în interiorul, cât şi în afara Arcticii. Şi Rusia are rezervele ei. „Aveţi grijă să nu supraevaluaţi relaţia Rusia-China”, spune Østhagen. „Rusia rămâne precaută în a permite Chinei să pătrundă prea adânc în Arctica sa.” Moscova se bazează în mare măsură pe resursele sale naturale de acolo. Şi curtează şi alţi investitori arctici, inclusiv SUA. Rusia se bazează, de asemenea, pe partea sa din Arctica pentru a depozita arme strategice - în principal în peninsula Kola, care este plină de capacităţi nucleare şi găzduieşte legendara Flotă de Nord rusească. Înapoi în Norvegia, locuitorii din Kirkenes trăiesc sub umbra Ursului Rus de alături. Întotdeauna au trăit. Graniţa cu Rusia se află la 10 minute de mers cu maşina. Şi peninsula Kola este simţită... inconfortabil de aproape. În perioada Războiului Rece, oraşul a devenit cunoscut ca un cuib de spioni - o linie de front între Occident şi Uniunea Sovietică. Norvegia crede că Rusia îşi foloseşte Arctica pentru a antrena noi recruţi pentru luptă, şi pentru a pilota bombardiere, pentru a ataca Ucraina. Deşi nu este în război direct cu Rusia, Norvegia, şi în special partea de nord a ţării aflată de-a lungul frontierei sale terestre de aproximativ 200 km, se simte atacată. „Vedem asta aici, la nivel local”, spune colonelul Jørn Kviller, privind spre apele limpezi ale râului Pasvik care separă Norvegia şi Rusia. Chiar în faţa noastră se află posturile de frontieră galben strălucitor ale Norvegiei şi roşu cu verde ale Rusiei. De când a început invazia la scară largă a Ucrainei s-au înmulţit incidentele de bruiaj GPS, care i-au determinat chiar şi pe piloţii comerciali să îşi schimbe sistemele de navigaţie.

Ambiţiile Chinei în Arctica se lovesc de tot mai multă rezistenţă. Tentativele recente de a cumpăra porturi în Norvegia şi Suedia sau un aeroport în Groenlanda au fost respinse. În lipsa unei influenţe directe în Arctica europeană, Beijingul îşi intensifică cooperarea cu Rusia, care controlează jumătate din ţărmul arctic. Cele două ţări desfăşoară exerciţii militare comune, inclusiv patrule navale. În acelaşi timp, China evită să se apropie prea mult de Rusia pentru a nu atrage sancţiuni occidentale.

Cazurile de spionaj la graniţă - „de la spionaj informaţional până la agenţi trimişi în Norvegia” - au crescut vertiginos, spune colonelul Kviller. Norvegia şi aliaţii săi din NATO sunt, de asemenea, în alertă pentru submarinele spion ruseşti şi alte nave care bântuie prin Arctica. Norvegia monitorizează această ameninţare, inclusiv de la comandamentul militar comun al ţării din epoca Războiului Rece. Acesta se află adânc în interiorul unui munte de cuarţ din Bodø, în interiorul Cercului Polar. În munte este un labirint de tuneluri cu camere de supraveghere unde Norvegia colectează informaţii în timp real de pe uscat, aer şi mare. Totul este comunicat în timp real aliaţilor NATO. Ceea ce este esenţial este că orice navă rusească care doreşte să intre în Europa trebuie să treacă mai întâi prin apele norvegiene. Agenţii din comandamentul din munte caută semne de spionaj şi sabotaj în jurul a ceea ce oficialii numesc „infrastructură critică” submarină, ca parte a războiului hibrid al Kremlinului împotriva Occidentului. Printre ţinte se numără cablurile de comunicaţii subacvatice - care conectează continente şi permit tranzacţii financiare în valoare de mii de miliarde de dolari pe zi - şi, de asemenea, conductele de petrol şi gaze. Norvegia este un furnizor major de gaze naturale pentru Europa, mai ales după ce au fost impuse sancţiuni asupra exporturilor ruseşti în urma invaziei din Ucraina. Moscova şi-a modernizat capacităţile militare în Arctica. Are o flotă importantă de submarine spion şi nucleare. Dacă trec nedetectate, ar putea ţinti cu rachete capitalele din Europa şi, de asemenea, ar putea ameninţa SUA. Preşedintele SUA, Donald Trump, a spus Europei că trebuie să facă mai mult pentru propria apărare, dar în interiorul Arcticii există o „mare suprapunere de interese”, explică şeful comandamentului comun norvegian, viceamiralul Rune Andersen. „Este vorba şi despre apărarea teritoriului SUA. Concentrarea rusească de arme nucleare, capacităţile pe care Rusia le desfăşoară nu sunt îndreptate doar către Europa, ci şi către SUA”, spune el. Viceamiralul Andersen nu crede că vreo parte caută un conflict deschis în Arctica, dar odată cu creşterea tensiunilor globale în alte părţi, cum ar fi în legătură cu Ucraina, există posibilitatea de propagare în Arctica. Echipa viceamiralului programează un apel de rutină către Flota Nordică a Rusiei în fiecare miercuri după-amiaza - pentru a menţine deschise canalele de comunicare, spun ei. Pentru orice eventualitate. La nord de Kirkenes este magnificul arhipelag norvegian Svalbard, cam la jumătatea drumului spre Polul Nord. Acesta găzduieşte sloiuri de gheaţă, gheţari şi mai mulţi urşi polari decât oameni. Svalbard se află în centrul luptei dintre puterile globale pentru resursele arctice. Deşi norvegian, arhipelagul este guvernat de un tratat care permite oamenilor din toate ţările semnatare să lucreze acolo fără vize. Majoritatea sunt angajaţi în mine, turism şi cercetare ştiinţifică. Acest lucru poate să pară armonios, dar de la invazia la scară largă a Ucrainei a existat o demonstraţie vizibilă de încordare a muşchilor naţionalişti în unele comunităţi de acolo. Acestea includ parade militare lângă aşezarea rusească pentru a marca comemorările sfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial, arborarea unui steag sovietic deasupra infrastructurii ruseşti şi suspiciunea crescândă că chinezii şi-au transformat staţia de cercetare din Svalbard în centru de spionaj militar. Indiferent dacă acest lucru este adevărat sau nu, primarul local, Terje Aunevik, spune că ar fi naivă sugestia că nu s-a desfăşurat nicio colectare de informaţii la centrele de cercetare ale diferitelor ţări. „Desigur că se colectează... Cred că lumea a fost cuprinsă de febra arctică.” Longyearbyen este cel mai nordic oraş din lume. Soarele strălucitor se oglindeşte în apele arctice de sub strada principală şi proiectează lumină pe munţii cu vârfuri plate, acoperiţi de zăpadă şi gheaţă, aflaţi de jur împrejur. Oraşul e în zi de sărbătoare, cu vitrine, cărucioare şi coafuri de femei împodobite cu steaguri norvegiene albastre, albe şi roşii. Este ziua naţională a Norvegiei. Dar în toată această  veselie se poate simţi un alt sentiment, ceva de a mai fost: „Svalbard ne aparţine!” Rivalităţile naţionale în creştere în Arctica nu sunt lipsite de consecinţe. Comunităţile indigene din regiune, dintre care puţin peste jumătate locuiesc în Arctica rusească, simt adesea că există un eşec din partea celor aflaţi la putere în a recunoaşte drepturile popoarelor care au numit mult timp regiunea acasă. Miyuki Daorana, o tânără activistă din Groenlanda care reprezintă comunitatea indigenă inughuit, spune că atunci când Donald Trump a susţinut în timpul primei sale preşedinţii că vrea să  cumpere insula, ei au luat ideea ca pe o glumă. Dar de data aceasta ceva s-a schimbat. „Din cauza situaţiei politice globale actuale, cu jocuri de putere şi concurenţă pentru resurse, este mult mai serios.” Ea şi alţii din comunităţile indigene acuză ţările europene că folosesc „criza climatică” ca pretext pentru a „exploata şi invada terenurile indigene”. „Este ceva ce numim colonialism verde sau agresiune pentru dezvoltare, când vor cu adevărat să ia tot mai mult din teritorii”, spune ea. „Arctica nu este doar un subiect pentru noi. Nu este doar un interes, nu este doar un studiu. Este literalmente viaţa noastră, chinuri şi emoţii reale şi nedreptăţi. „Guvernul şi politicienii ar trebui să lucreze pentru oameni. Dar nu am văzut aşa ceva. Sunt mai mult cuvinte diplomatice.” Nu cu mult timp în urmă se vorbea despre excepţionalismul arctic, unde cele opt ţări care se învecinează cu Arctica - Canada, Rusia, SUA, Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca şi Islanda - împreună cu reprezentanţi a şase comunităţi indigene arctice şi alte state observatoare, inclusiv China şi Marea Britanie, lăsau deoparte diferenţele politice pentru a lucra împreună pentru a proteja şi guverna această parte incredibilă a lumii. Dar acestea sunt vremuri de politică a marilor puteri. Ţările acţionează din ce în ce mai mult pentru propriile interese. Cu atât de multe naţiuni rivale acum în Arctica, riscurile de interpretare greşită sau calcul greşit sunt mari.    

Kirkenes se află la doar 10 minute de graniţa cu Rusia şi trăieşte sub umbra acesteia. Peninsula Kola, plină de armament strategic, este percepută ca o ameninţare constantă. Incidentelor de bruiaj GPS şi cazurilor de spionaj li s-au adăugat temeri privind navele ruseşti care pot viza infrastructura critică a Europei. Norvegia monitorizează activ zona dintr-un fost buncăr militar situat într-un munte de cuarţ din Bodø. Acolo, datele sunt transmise în timp real către aliaţii NATO.

Traducere şi adaptare: Bogdan Cojocaru