​Atunci când mergi din punctul A în punctul B cu elicopterul sau îţi face poliţia loc printre maşini pentru că eşti demnitar, sigur că nu te enervează traficul. Nu schimbi ce nu te afectează şi durează zeci de ani până e gata o autostradă. La fel şi la spitale. Cât timp nu stai ore întregi pe holuri şi nu auzi fără să vrei problemele tuturor, nu vei pune în aplicare nimic care să schimbe ceva. Sau vei propune proiecte de-a dreptul aberante.

Şeful CNAS, medicul Horaţiu Remus Moldovan, vrea să schimbe sistemul medical. Până acum, nimic diferit faţă de încercările anterioare ale ultimilor şefi de la Casă sau Ministerul Sănătăţii.

Modul în care vrea să facă acest lucru este important şi, în opinia mea, trădează o lipsă profundă de înţelegere a situaţiei reale din spitale.

Concret, şeful CNAS propune ca programele naţionale pentru boli grave, cum sunt cele de diabet, cancer sau boli cardiovasculare, să fie acoperite de spitalele publice, iar acolo unde pacienţii chiar nu au loc la spitalul de stat, să intervină şi unităţile private şi să-i preia. Acum nu există o barieră între stat şi privat la capitolul program naţional: pacientul merge unde vrea şi îi este decontat integral tratamentul dacă spitalul are contract cu Casa.

Important de menţionat este că statul decontează, în cadrul programelor naţionale, aceeaşi sumă şi la privat, şi la spitalele publice.

Poate vă întrebaţi ce este greşit. Deşi, dacă sunteţi pacienţi sau aparţinători ai unor pacienţi incluşi în programele naţionale, ştiţi deja. Să explic.

Am mers într-o unitate de stat din Bucureşti cu un membru al familiei, pacient oncologic. Am aşteptat mai bine de două ore să intrăm la medic pe un hol îngust, care nu cred că avea 10 metri pătraţi, cu scaune incomode şi insuficiente. Mulţi pacienţi aşteptau în alte zone ale spitalului, pe unde găseau loc, iar pe acel hol ne înghesuiam aparţinătorii care „ţineam rândul”.

Am mers la un spital privat pentru o a doua opinie. Mai mult confort, ce-i drept, am intrat chiar la ora programării, dar medicul mi-a spus că deja are prea mulţi pacienţi, nu mai poate prelua alţii şi că ar fi bine să merg la spitalul de stat din Târgovişte. Ce nu ştia acest doctor era că, înainte de diagnostic, fusesem la spitalul de stat din Târgovişte, unde o doctoriţă a spus că mai bine mergem la Bucureşti. Un ping-pong cu viaţa unui om.

Ajung, într-un final, la un alt spital privat care îmi oferă încrederea şi liniştea că acolo lucrurile funcţionează pentru pacienţi, nu pentru hârtii, birocraţie şi consultaţii bifate. Nu din Bucureşti.

În acest spital există un difuzor de parfum, un gest mic, dar atât de important pentru starea pacienţilor. Sunt automate de apă. Există mereu o asistentă sau o infirmieră pe care să o întrebi ce ai nevoie să afli. Este o recepţie încăpătoare, cu fotolii, subliniez, fotolii comode şi colorate, televizor şi spaţiu. Simţi că poţi să respiri puţin când un diagnostic atât de greu te îngenunchează.

Totuşi, chiar dacă parcursul este mai lin şi atmosfera mai respirabilă, şi în acest spital privat se aşteaptă uneori. Mult. Ore. Vin şi urgenţe medicale. Pleacă medicul. Sunt comisii în care se discută cazurile, iar medicii întârzie. Pentru că, în realitate, sunt foarte mulţi oameni bolnavi. Şi medicii sunt încărcaţi, obosiţi. Nu s-a întâmplat însă niciodată să nu existe tratamentul, să fim reprogramaţi, iar de la ceilalţi pacienţi cu care legi uneori şi prietenii nu am auzit ceva asemănător. Doar recunoştinţă că un astfel de loc există.

Cum vrea domnul Moldovan astăzi să scoată toţi pacienţii din acest spital şi din altele şi să-i ducă la stat? Pe holuri gri, fără aer, pe scaune rupte sau insuficiente? În spitale din care uneori lipsesc medicamente şi pacienţii sunt reprogramaţi?

Programele naţionale sunt printre puţinele domenii din sănătate care chiar funcţionează indiferent de forma spitalului, de stat sau privat. Iar logica şefului de la CNAS pare să urmeze distrugerea, nu construcţia pe baze sănătoase, astfel încât pacientul să aleagă în mod natural spitalul de stat. Creează spitale oncologice de stat la standarde decente şi apoi obligă pacienţii să le aleagă.

Nu fac apologia sistemului privat, care are şi el multe hibe despre care am mai scris şi voi mai scrie. Mi-aş dori ca măcar un spital de stat din fiecare judeţ să fie cu adevărat bun, să aibă medici şi aparatură şi să iasă de sub umbrela politicului. În realitate, spitalele de stat din oraşele mai mici nu sunt în stare să preia în întregime programele naţionale; nu degeaba fug, la propriu, pacienţii spre privat. Toată lumea se teme să spună această realitate, ca să nu supere medici sau oameni din aceste spitale, dar acesta este adevărul. Trebuie privit în faţă. Şi schimbat, cândva.

Nu sunt medici în spitalele acestea, pentru că nu vrea nimeni să lucreze în oraşe prăfuite după ce a văzut că există centre universitare în ţară sau în afara ei. Nu face nimeni coadă să se angajeze la spitale unde nu se simte apreciat, nu are aparatură sau nu este lăsat să îşi facă treaba.

Şi atunci, pot merge toţi pacienţii la Bucureşti, Cluj-Napoca sau Iaşi, la spitalele de stat, ca să primească tratamentele? Sau îi lăsăm să meargă în oraşele de care aparţin şi vedem cine supravieţuieşte? Puţină eficientizare bugetară, că oricum sunt în mare parte vârstnici care doar consumă resursele preţioase ale statului, nu?

Ne jucăm alba-neagra cu viaţa unor oameni extrem de vulnerabili, domnule Moldovan? Poate mergeţi într-un spital de stat pentru o zi, dar fără să anunţaţi. Vedeţi cu ce idei vă întoarceţi de acolo.