Iran este o economie cu 91 de mili­oane de consumatori, industrializată, diversificată, cu resurse vaste de pe­trol şi gaze. Războiul o va devasta şi va avea nevoie de reconstrucţie. Înain­te de război, funcţiona sub po­tenţial din cauza sancţiunilor ameri­cane şi deficitului persistent de investiţii în sectoarele care i-ar fi putut aduce dezvoltare.

Un studiu al wiiw face un exerci­ţiu de imaginaţie despre ce ar însem­na pentru Europa reintegrarea Iranului în economia mondială şi, potrivit institutului de studii econo­mice din Viena, cea mai importantă întrebare pentru UE acum nu este dacă „vrea“ să facă afaceri cu Iranul, ci cât de pregătită este pentru deschi­derea bruscă a unei pieţe mari, apropiate geografic, şi pentru o schimbare în paralel a mediului de risc energetic şi de transport.

Studiul defineşte reintegrarea ca ridicarea restricţiilor comerciale, financiare, energetice şi de investiţii şi posibilitatea Iranului de a se reco­necta la comerţul internaţional nor­mal şi la lanţurile valorice, în timp ce începe şi recuperarea decalajelor legate de productivitate.

Potrivit wiiw, cel mai mare câştig pentru Europa ar proveni dintr-un sce­nariu în care nu numai că sancţiu­nile sunt ridicate, dar şi productivi­tatea ţării se îmbunătăţeşte semnifi­ca­tiv, mai degrabă ca în cazul Coreei de Sud decât cel al Turciei, ceea ce înseamnă că Iranul se reintegrează cu adevărat în economia globală şi îşi modernizează economia.

Efectul pozitiv s-ar realiza prin mai multe canale simultan: exportu­rile europene ar creşte semnificativ pe piaţa iraniană, preţul energiei şi al inputurilor mari consumatoare de energie ar scădea mulţumită extinde­rii ofertei globale, iar nivelul general al preţurilor s-ar reduce şi el. Cu alte cuvinte, nu ar fi vorba doar de creş­terea exporturilor, ci şi de îmbunătă­ţirea durabilă şi pe mai multe fron­turi a competitivităţii.

Din perspectivă sectorială este foarte interesant cine din Europa ar câştiga cu un Iran occidentalizat. Câş­tigătorul aproape evident este in­dustria clasică, orientată spre export: producţia de maşini şi echipamente, automatizare industrială, infrastruc­tură energetică, căi ferate şi echipa­mente de transport.

Sub sancţiuni, Iranul nu a fost izo­lat doar faţă de comerţul cu bu­nuri de consum, ci şi faţă de produsele intermediare şi bunurile de capital necesare producţiei, aşa că unul din­tre principalele canale de reintegrare sunt tocmai firmele iraniene care îşi recapătă accesul la componente, software industrial şi echipamente importate.

Aceasta este o zonă de compe­tenţă a furnizorilor tipic europeană, în special germană şi central-euro­pea­nă: wiiw aminteşte şi de expe­rien­ţele acordului nuclear, când mai multe companii europene mari au semnat memorandumuri privind pro­iecte energetice, feroviare, auto, aviatice şi petrochimice, iar Germa­nia şi-a reconstruit rapid poziţia de furnizor european de top de bunuri de capital.

Al doilea cerc ar fi industria chimică şi lanţurile valorice aferente acesteia, conform studiului, care arată că în redresarea comercială, industria chimică apare ca un element de 4,6 miliarde de dolari în comerţul UE-Iran.

Acesta este un câştig dublu pen­tru Europa: pe de parte, în cazul ex­porturilor modernizarea industriei iraniene generează cerere de materii prime chimice şi tehnologie (catali­zatori, intermediari pentru industria materialelor plastice şi farmaceutică, substanţe chimice industriale), iar pe de altă parte, oferta iraniană – con­form logicii modelului – poate redu­ce costurile inputurilor europene în sectoarele în care energia şi materiile prime chimice sunt elemente critice ale competitivităţii.

Al treilea cerc ar putea fi sectorul agroalimentar: conform cifrelor wiiw, agricultura se numără printre primii patru câştigători din expan­siu­nea comerţului bilateral, cu o contri­buţie de 1,4 miliarde de dolari.

Aceasta ar putea însemna nu numai produse agricole brute, ci şi produse alimentare procesate, seminţe, materii prime, utilaje alimentare şi infrastructură de refrigerare şi logistică – cu alte cuvinte, pachete complexe în care UE are un avantaj tehnologic şi calitativ puternic.

Pentru produsele electronice şi tehnologice, wiiw indică o creştere a comerţului bilateral de peste 1,4 miliarde de dolari. Modernizarea infrastructurii digitale şi de comunicaţii a Iranului este o temă recurentă în studiu, iar sectorul iranian de „comunicaţii“ poate creşte cel mai spectaculos în scenariile cu eliminarea sancţiunilor.

Acest lucru poate fi observat din perspectiva europeană nu doar în ceea ce priveşte hardware-ul, ci şi în ceea ce priveşte reţelele de telecomunicaţii, securitatea reţelelor, IT-ul corporativ, digitalizarea industrială, software-ul şi serviciile pentru afaceri.

Alte domenii importante de câştiguri sunt preţul energiei şi securitatea energetică, ceva contraintuitiv pe termen scurt: conflictul ar putea împinge imediat preţurile în sus, în timp ce wiiw mizează pe un impact descendent pe termen mediu.

Studiul estimează capacitatea de producţie de petrol a Iranului la aproximativ 3,2-3,6 milioane de barili pe zi în condiţiile sancţiunilor şi lipsei de investiţii, comparativ cu 5,9 milioane de barili pe zi înainte de revoluţie. Dacă reintegrarea aduce investiţiile străine directe, tehnologia şi capacitatea revin la niveluri aproape istorice, acesta ar fi un şoc pozitiv pentru oferta globală de aproximativ 2,5%.

Wiiw estimează că acest şoc ar putea însemna scăderea cu 6-15% a preţurilor petrolului pe termen scurt.

În cazul gazelor naturale, studiul vede un potenţial şi mai direct: Iranul deţine aproximativ 17% din rezervele dovedite de gaze ale lumii, dar nu are capacitate de export de GNL, ceea ce îl face puţin prezent pe pieţele internaţionale. Odată cu normalizarea geopolitică, wiiw vorbeşte despre un surplus de gaze „comercializabile“ de ordinul a 50–80 de miliarde de metri cubi/an pe termen mediu, ceea ce ar putea pune presiune descendentă semnificativă asupra preţurilor spot de pe piaţa globală a GNL cu până la 10–20%.

Aceste lucruri sunt importante pentru UE deoarece, susţine studiul, reintegrarea nu numai că ar extinde oferta, dar ar putea reduce şi prima de risc geopolitic: primă de risc mai mică, volatilitate mai mică, preţuri la energie mai previzibile. Pentru industria prelucrătoare europeană, un astfel de scenariu este cel puţin la fel de important ca nivelul mediu al preţurilor, deoarece deciziile de investiţii şi strategiile de hedging sunt deosebit de sensibile la volatilitate.

În cele din urmă, există un avantaj mai puţin „imediat măsurabil“, dar foarte concret al UE în termeni de afaceri: puntea umană şi corporativă prin intermediul diasporei iraniene care trăieşte în Europa de Vest.

Potrivit wiiw, numărul expatriaţilor născuţi în Iran de pe continent a crescut la peste trei milioane până în 2019, iar diaspora are, în medie, un nivel ridicat de educaţie. Studiul menţionează, de asemenea, 110.000 de cercetători născuţi în Iran care lucrează în străinătate, ceea ce corespunde cu aproximativ o treime din totalul forţei de muncă iraniene din domeniul ştiinţelor.

Interpretarea europeană a acestei situaţii este că într-un Iran în curs de stabilizare şi deschidere, „fricţiunea“ intrării timpurii pe piaţă şi a investiţiilor poate fi redusă: sub formă de informaţii, conexiuni, cunoştinţe manageriale, mediere culturală şi chiar expertiză de reintegrare. Studiul subliniază, de asemenea, că investiţiile legate de diaspora sunt adesea mai rezistente în medii riscante şi, prin urmare, pot juca un rol accelerator în prima fază a reintegrării – ceea ce poate oferi companiilor europene un avantaj competitiv concret în achiziţionarea de proiecte timpurii.