Cum a ajuns China, unul dintre cei mai mari duşmani ai Rusiei, să îl susţină pe Vladimir Putin împotriva Americii si NATO

Autor: Bogdan Cojocaru Postat la 10 februarie 2022 1850 afişări

Cum a ajuns China, unul dintre cei mai mari duşmani ai Rusiei, să îl susţină pe Vladimir Putin împotriva Americii si NATO

Rusia şi China n-au fost niciodată prietene, dar acum sunt aliate până într-acolo încât liderul de la Beijing susţine pretenţia lui Vladimir Putin ca Ucraina să nu se alăture NATO, alianţa militară a Occidentului. Este un amestec fără precedent al Beijingului în chestiuni ce ţin de suveranitate şi apărare atât de departe de sfera de influenţă tradiţională a Chinei. Este un pas îndrăzneţ pe care-l face Xi Jinping într-un dans cu importanţă globală alături de Vladimir Putin.

Pentru Moscova şi Beijing, criza ucraineană a devenit parte din eforturile de a reduce forţa Americii şi de a face lumea mai sigură pentru autocraţi, scrie Gideon Rachman, comentator politic pentru Financial Times. Impresionant este că, în Europa, Beijingului i se opun făţiş doar state mici şi aparent nesemnificative în jocul geopolitic global, cum sunt Cehia, şi acolo se remarcă primarul Pragăi, şi Lituania, contra căreia China a impus un blocaj comercial. Dar nu trebuie uitat că până în urmă cu câţiva ani Cehia avea un program special de finanţare a democraţiei în lume.

De asemenea, în aprecierea actualelor mişcări de pe scena geopolitică trebuie ţinut cont şi de faptul că în urmă cu câţiva ani cancelarul german Angela Merkel l-a ales pe Jinping drept partener în lupta contra SUA lui Donald Trump în apărarea globalizării şi a vechii ordini comerciale. Acum nici Trump şi nici Merkel nu mai sunt la putere. În articolul său pentru FT, Gideon Rachman încearcă să facă lumină în planurile Chinei şi Rusiei pentru o nouă ordine mondială. Alianţa occidentală a ameninţat Kremlinul cu sancţiuni „masive” şi „fără precedent” dacă Rusia atacă Ucraina. Dar, pe măsură ce criza din Ucraina ajunge la punctul de fierbere, eforturile occidentale de a izola şi pedepsi Rusia vor fi probabil subminate de sprijinul Chinei, uriaşul vecin al Rusiei. Pentru Vladimir Putin, liderul chinez Xi Jinping a devenit cel mai important aliat al său. Contactul dintre cei doi la Jocurile Olimpice de iarnă de la Beijing stau mărturie pentru acest lucru.

Într-un apel telefonic între Putin şi Xi în decembrie, liderul chinez a susţinut cererea Rusiei ca Ucraina să nu adere niciodată la NATO. Acum un deceniu, o astfel de relaţie părea puţin probabilă: China şi Rusia erau la fel de rivale cum erau partenere. Dar după o perioadă în care ambele ţări s-au luptat în mod persistent cu SUA, sprijinul lui Xi pentru Putin reflectă o identitate tot mai clară între interesele şi viziunile asupra lumii ale Moscovei şi Beijingului. Potrivit presei chinezeşti, Xi i-a spus lui Putin că „anumite forţe internaţionale se amestecă în mod arbitrar în afacerile interne ale Chinei şi Rusiei, sub masca democraţiei şi drepturilor omului”. După cum au arătat în mod clar remarcile lui Xi către Putin, liderul rus şi cel chinez sunt uniţi de convingerea că SUA complotează să submineze şi să le răstoarne guvernele.

În perioada de glorie a comunismului, Rusia şi China au susţinut forţele revoluţionare din întreaga lume. Dar astăzi Moscova şi Beijingul au îmbrăţişat retorica contrarevoluţiei. Când au izbucnit recent tulburările în Kazahstan, Putin a acuzat SUA că încearcă să sponsorizeze o „revoluţie colorată” – un termen dat mişcărilor de protest prin care se încearcă schimbarea guvernului (revoluţia din Ucraina care a avut ca rezultat alungarea rusofilului Viktor Ianukovici a fost portocalie) – într-o ţară care se învecinează atât cu Rusia, cât şi cu China. Oficiali chinezi de rang înalt au reluat aceste remarci. După cum o văd Rusia şi China, revolta din Kazahstan se încadrează într-un model. Kremlinul susţine de mult că SUA au fost mâna ascunsă din spatele revoltei ucrainene de pe Maidan din 2013-2014, în care un lider apropiat Moscovei a fost răsturnat. China insistă, de asemenea, că forţe străine – printre care a se înţelege  SUA – s-au aflat în spatele uriaşelor proteste din Hong Kong din 2019, încheiate printr-o represiune coordonată de la Beijing.

Atât Putin, cât şi Xi au arătat clar că ei cred că obiectivul final al Americii este de a le răsturna guvernele şi că forţele locale pro-democraţie sunt calul troian al americanilor. În 1917, în plin război mondial, preşedintele SUA, Woodrow Wilson a vorbit despre „a face lumea sigură pentru democraţie”. În 2022, Putin şi Xi sunt hotărâţi să facă lumea mai sigură pentru autocraţie. Ambiţiile Rusiei şi Chinei sunt însă departe de a fi complet defensive. Atât Putin, cât şi Xi cred că vulnerabilitatea lor la „revoluţiile colorate” provine din defectele fundamentale ale ordinii mondiale actuale – combinaţia de instituţii, idei şi structuri de putere care determină modul în care se desfăşoară politica globală. Drept urmare, ei împărtăşesc hotărârea de a crea o nouă ordine mondială care să se potrivească mai bine intereselor Rusiei şi Chinei – aşa cum sunt acestea definite de actualii lor lideri. Două caracteristici ale ordinii mondiale actuale la care ruşii şi chinezii strâmbă din nas sunt „unipolaritatea” şi „universalitatea”. Mai simplu spus, ei cred că aranjamentele actuale dau Americii prea multă putere – şi sunt hotărâţi să schimbe acest lucru. „Unipolaritatea” înseamnă că după prăbuşirea Uniunii Sovietice lumea a rămas cu o singură superputere – SUA. Fiodor Luchianov, un gânditor rus de politică externă, care este apropiat de preşedintele Putin, consideră că unipolaritatea „a dat Statelor Unite capacitatea şi posibilitatea de a face tot ce consideră de cuviinţă pe scena mondială”.

El susţine că noua eră a hegemoniei americane a fost introdusă prin războiul din Golf din 1991 – în care SUA au adunat o coaliţie globală pentru a alunga armata irakiană a lui Saddam Hussein din Kuweit. Războiul din Golf a fost urmat de o succesiune de intervenţii militare conduse de SUA în întreaga lume, inclusiv în Bosnia şi Kosovo în sângeroasele războaie iugoslave care au început în anii 1990. Bombardarea de către NATO a Belgradului, capitala Serbiei, în 1999, a făcut multă vreme parte din argumentul Rusiei că NATO nu este o alianţă pur defensivă. Că bombele NATO au lovit şi ambasada Chinei din Belgrad nu a fost uitat la Beijing. După atacurile teroriste din 11 septembrie de la New York şi Washington, NATO a invocat articolul 5 – clauza sa de apărare reciprocă – şi a invadat Afganistanul. Încă o dată, potrivit lui Luchianov, America şi-a demonstrat dorinţa şi capacitatea de a „transforma cu forţa lumea”.

Dar înfrângerea Americii în Afganistan, simbolizată de retragerea haotică din Kabul în vara anului trecut, le-a dat ruşilor speranţa că ordinea mondială condusă de SUA se năruie. Luchianov susţine că abandonarea Kabulului în mâinile talibanilor a fost „la fel de istorică şi simbolică precum căderea Zidului Berlinului”. Academicieni chinezi influenţi gândesc cam la fel. Yan Xuetong, decanul şcolii de relaţii internaţionale de la Universitatea Tsinghua din Beijing (alma mater a lui Xi), scrie că „China consideră că ascensiunea sa la statutul de mare putere îi dă dreptul la un nou rol în afacerile mondiale – unul care nu poate fi împăcat cu dominaţia incontestabilă a SUA”.

La fel ca Luchianov, Yan crede că „ordinea mondială condusă de SUA se destramă”. În locul ei va veni o ordine multipolară”. Preşedintele Xi însuşi a exprimat-o şi mai succint cu afirmaţia adesea repetată că „Estul se ridică şi Vestul este în declin”. Pentru Rusia şi China, realizarea unei noi ordini mondiale nu este doar o chestiune de putere brută. Este şi o bătălie de idei. În timp ce tradiţia liberală occidentală promovează ideea drepturilor universale ale omului, gânditorii ruşi şi chinezi argumentează că diferitele tradiţii culturale şi „civilizaţii” ar trebui lăsate să se dezvolte în moduri diferite.

Vladislav Surcov, cândva un consilier influent al lui Putin, a condamnat „eforturile repetate fără rezultat ale Rusiei de a deveni parte a civilizaţiei occidentale”. În schimb, spune el, Rusia ar trebui să îmbrăţişeze ideea că a „absorbit atât Estul, cât şi Vestul” şi că are o „mentalitate hibridă”. În mod similar, gânditorii proguvernamentali de la Beijing susţin că o fuziune a confucianismului şi comunismului înseamnă că China va fi întotdeauna o ţară care pune accentul pe drepturile colective mai degrabă decât pe cele individuale. Ei susţin că succesul Chinei în combaterea Covid-19 reflectă superioritatea insistenţei chineze pe acţiunea colectivă şi pe drepturile de grup.


Atât Putin, cât şi Xi cred că vulnerabilitatea lor la „revoluţiile colorate” provine din defectele fundamentale ale ordinii mondiale actuale – combinaţia de instituţii, idei şi structuri de putere care determină modul în care se desfăşoară politica globală.


Beijingul şi Moscova susţin că ordinea mondială actuală este caracterizată de o încercare americană de a impune altor ţări idei occidentale despre democraţie şi drepturile omului, dacă este necesar chiar şi prin intervenţie militară. Noua ordine mondială pe care o cer Rusia şi China s-ar baza, în schimb, pe sfere de influenţă distincte. SUA ar accepta dominaţia rusă şi chineză asupra vecinătăţilor lor şi şi-ar abandona sprijinul pentru democraţie sau revoluţiile colorate care ar putea ameninţa regimurile lui Putin sau Xi.

Criza Ucrainei este o luptă pentru viitoarea ordine mondială deoarece se referă tocmai la aceste probleme. Pentru Putin, Ucraina face parte din punctul de vedere cultural şi politic din sfera de influenţă a Rusiei. Nevoile de securitate ale Rusiei ar trebui să-i dea dreptul de a se opune oricărei dorinţe ucrainene de a se alătura NATO, alianţa Occidentului. Moscova cere, de asemenea, să acţioneze ca protector al vorbitorilor de limbă rusă. Pentru SUA, aceste cereri încalcă unele principii de bază ale ordinii mondiale actuale – în special, dreptul unei ţări independente de a-şi defini propria politică externă şi alegeri strategice. Criza din Ucraina se referă şi la „ordinea mondială”, deoarece are implicaţii globale clare. SUA ştiu că dacă Rusia atacă Ucraina şi îşi stabileşte propria „sferă de influenţă”, se va crea un precedent pentru China. În timpul erei Xi, China a construit baze militare în toate zonele contestate din Marea Chinei de Sud. Ameninţările Beijingului de a invada Taiwan – o insulă democrată autonomă pe care China o consideră o provincie rebelă – au devenit, de asemenea, mai evidente şi mai frecvente. Dacă Putin va reuşi să invadeze Ucraina, tentaţia ca Xi să atace Taiwanul va creşte, la fel şi presiunea internă asupra liderului chinez din partea naţionaliştilor surexcitaţi care simt sfârşitul erei americane. Rusia şi China au în mod clar plângeri similare cu privire la ordinea mondială actuală. Există, de asemenea, câteva diferenţe importante între abordările Moscovei şi Beijingului. Rusia este în prezent mai dispusă să-şi asume riscuri militare decât China. Dar obiectivele sale finale pot fi mai limitate. Pentru ruşi, folosirea forţei militare în Siria, Ucraina şi în alte părţi este o modalitate de a respinge afirmaţia fostului preşedinte american Barack Obama că Rusia nu este acum decât o putere regională. Dmitri Trenin de la Centrul Carnegie din Moscova apreciază că „pentru liderii ţării, Rusia nu este nimic dacă nu este o mare putere”. Dar, în timp ce Rusia aspiră să fie una dintre marile puteri ale lumii, China pare să se gândească la înlocuirea SUA ca putere dominantă a lumii. Elizabeth Economy, autoarea unei cărţi noi intitulate The World According to China (Lumea conform Chinei - trad.), susţine că Beijingul urmăreşte o „ordine internaţională radical transformată” în care SUA este în esenţă împinsă afară din Pacific şi devine doar o putere atlantică. Întrucât Indo-Pacificul este acum nucleul economiei globale, asta ar lăsa în esenţă China în poziţia de „numărul unu”. Rush Doshi, un savant din China care lucrează la Casa Albă, aduce un argument similar în cartea sa, «The Long Game» (Jocul lung - trad.). Citând diverse surse chineze, Doshi susţine că China ţinteşte acum în mod clar către hegemonie globală în stil american. Diferenţa de amploare a ambiţiilor Chinei şi Rusiei reflectă diferenţa în potenţialul lor economic. Economia Rusiei este acum aproximativ de dimensiunea Italiei. Moscova pur şi simplu nu are avuţia necesară pentru a susţine un atac la supremaţia globală. Însă China este acum, după unele criterii, cea mai mare economie din lume. Este, de asemenea, cel mai mare producător şi exportator din lume. Populaţia sa de 1,4 miliarde de oameni este de aproximativ zece ori mai mare decât cea a Rusiei. Drept urmare, este realist ca Partidul Comunist şi liderul său să vrea să facă din China cea mai puternică ţară din lume. Dar, în timp ce diferenţele dintre potenţialul economic al Rusiei şi ale Chinei îl fac pe Xi mai ambiţios decât Putin, pe termen scurt îl fac şi mai precaut. Există ceva din disperarea împătimitului de jocuri de noroc în dorinţa lui Putin de a folosi forţa militară pentru a încerca să schimbe echilibrul de putere în Europa. Trenin susţine că, după ce a văzut NATO extinzându-se în mare parte din ceea ce a fost cândva blocul sovietic, Putin vede Ucraina drept „ultimul lui bastion”.

La Beijing, dimpotrivă, există un sentiment puternic că timpul şi istoria sunt de partea Chinei. Chinezii au, de asemenea, multe instrumente economice pentru a-şi extinde influenţa, care pur şi simplu nu sunt disponibile ruşilor. Un proiect emblematic al anilor Xi este Iniţiativa Belt and Road, un vast program internaţional de infrastructură finanţat de China, care se întinde în Asia Centrală, Africa, Europa şi Americi. Chiar şi în Rusia. Pe măsură ce America a devenit mai protecţionistă, China şi-a folosit şi puterea comercială pentru a-şi extinde influenţa globală. Recent a fost lansat Parteneriatul Economic Regional Cuprinzător, o nouă zonă vastă de liber schimb în Asia-Pacific, care include China şi câţiva aliaţi strategici ai americanilor, cum ar fi Japonia şi Australia, la care SUA nu participă. Permiterea sau interzicerea accesului la piaţa chinezească oferă Beijingului un instrument de influenţă care pur şi simplu nu este disponibil Moscovei. Dar va funcţiona gradualismul? Sau au nevoie Rusia şi China de un fel de moment dramatic pentru a crea noua ordine mondială pe care o caută? Istoria sugerează că noi sisteme de guvernare apar în general după evenimente politice seismice, cum ar fi un război major. O mare parte din arhitectura de securitate şi instituţională a ordinii mondiale actuale a apărut pe măsură ce cel de-al Doilea Război Mondial se apropia de final sau în urma acestuia, când au fost înfiinţate ONU, Banca Mondială şi FMI iar pentru sediile lor au fost alese  SUA. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (Gatt) a intrat în vigoare în 1948. NATO a fost creeată în 1949. Tratatul de Securitate SUA-Japonia a fost semnat în 1951. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, precursoarea UE, a fost, de asemenea, fondată în 1951. După încheierea războiului rece, structurile rivale susţinute de sovietici precum Pactul de la Varşovia s-au prăbuşit, iar NATO şi UE s-au extins până la graniţele Rusiei. China a aderat la Organizaţia Mondială a Comerţului, succesorul Gatt, în 2001. Întrebarea acum este dacă ambiţiile Rusiei şi ale Chinei pentru o „nouă ordine mondială” vor avea nevoie şi de un război pentru a se realiza. Un conflict direct cu SUA este pur şi simplu prea periculos în era nucleară şi nu se va întâmpla decât dacă toate părţile calculează greşit (ceea ce este întotdeauna posibil).

Urmărește Business Magazin

Citeşte pe prosport.ro

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.