Conceptul vine din tradiţia „doulelor” care asistă femeile în timpul sarcinii şi naşterii, oferind sprijin emoţional şi practic, fără a interveni medical. În mod similar, o „doula a morţii” însoţeşte persoanele aflate în faze terminale ale vieţii, dar şi familiile acestora, ocupându-se de aspecte emoţionale, psihologice şi organizatorice. Nu înlocuieşte medicii sau psihologii, ci completează îngrijirea, fie la domiciliu, fie în spital, scrie Il Post.

Rolul unei astfel de persoane este foarte variat. Poate ajuta pacienţii să îşi confrunte temerile, să îşi organizeze ultimele dorinţe sau chiar să planifice detalii precum funeraliile. De asemenea, oferă sprijin familiilor în perioada de doliu şi se ocupă uneori de lucruri practice, de la organizare până la gesturi simple de ajutor cotidian. Specialiştii spun că esenţa acestei profesii este prezenţa constantă şi capacitatea de a asculta fără a judeca. În ţări precum Statele Unite, Marea Britanie sau Canada, „death doula” este deja o profesie cunoscută. În unele cazuri, este chiar integrată în sistemele medicale. Există cursuri, certificări şi chiar recunoaştere în spitale. Conceptul a început să apară şi în cultura populară, inclusiv în seriale TV care abordează teme medicale contemporane.

În Italia, profesia este încă la început şi nu este reglementată clar. Există persoane care practică acest rol, uneori sub denumiri precum „doula a trecerii”, dar numărul lor este redus. Activitatea poate fi exercitată în baza legislaţiei privind profesiile nereglementate, însă lipsa unui cadru clar generează şi scepticism. Specialiştii consideră că rolul acestor persoane poate fi important, mai ales pentru a combate izolarea în care ajung adesea bolnavii sau vârstnicii. În acelaşi timp, subiectul morţii rămâne unul dificil şi adesea evitat. Acest lucru face ca profesia să fie privită de multe ori cu rezerve.

În România, conceptul de „doula a morţii” există, dar nu este încă recunoscut ca profesie distinctă şi nici reglementat oficial. Rolul este preluat parţial de voluntari, consilieri în doliu sau specialişti din zona îngrijirilor paliative. Totuşi nu există o structură clară sau certificări standardizate. Deşi sistemul medical oferă sprijin psihologic pacienţilor în faze terminale, abordarea este mai degrabă una clinică, iar componenta de însoţire personală şi emoţională specifică acestui rol rămâne limitată. În lipsa unui cadru legal şi pe fondul reticenţei culturale faţă de discuţiile despre moarte, această activitate se află încă într-o fază incipientă, dar cu potenţial de dezvoltare în anii următori.

Interesul pentru educaţia legată de finalul vieţii, inclusiv pentru concepte precum „testamentul biologic” sau sprijinul în perioada terminală, este în creştere. Apariţia unor asociaţii şi programe de formare arată că domeniul începe să se organizeze, chiar dacă nu există încă un traseu standard pentru cei care vor să devină „doula a morţii”.