Aveţi mai jos "Ultima zi a oraşului Pompei", tabloul socotit drept opera magna a pictorului rus Karl Briullov. Meritele sale artistice au fost, la data realizării, perioada 1830 - 1833, socotite destul de importante pentru a-l transforma pe pictor în "Marele Karl". Astăzi impactul şi înţelesurile pe care le iscă tabloul sunt cu totul altele decât în urmă cu 180 de ani; este o operă care oferă ruşilor ceea ce le-a oferit românilor vestita carpetă cu "Răpirea din serai", o pseudo-occidentalizare.

Să aşezăm un pic lucrurile în context: Petru cel Mare a luat Rusia, a scos-o din siberii şi a încercat să o transforme într-o naţiune cu pretenţii occidentale. Asta se întâmpla cam cu 100 de ani înainte de venirea pe lume a lui Briullov. Ideile lui Petru au fost preluate de Ecaterina cea Mare, împărăteasa care coresponda cu Voltaire şi care a întărit statutul de mare putere al Rusiei. Pictorii, filozofii şi scriitorii europeni au deschise uşile palatelor ruseşti, iar ambiţiile slave se regăsesc nu numai în anexări de teritorii, ci şi în dobândirea de suficientă nobleţe.

Briullov s-a născut în 1799, spre finele domniei Ecaterinei, la Sankt Petersburg, în familia unui academician. Este o fire independentă, atrasă de stilul clasic. Învaţă şi lucrează la Roma, iar la apariţia "Ultimei zile..." emoţionează Italia. Puşkin îi închină tabloului un poem, Gogol îl compară pe Briullov cu Rubens sau cu Anthony van Dyck, iar Walter Scott vorbeşte de o epopee în culori. La întoarcerea în Rusia, Briullov este primit trumfal.

Pictura, de dimensiuni considerabile, reprezintă oroarea de pe străzile oraşului distrus de erupţia Vezuviului. Mama cu cele două fete din stânga tabloului este contesa Iulia Samoilova, iubita lui Briullov, şi însuşi autorul se ascunde în grupul de personaje din acea zonă. Stilul este neoclasic, influenţat de curentul romantic rus; avem subiect istoric, clarobscur, dramă, totul într-un stil cât se poate de vestic. Tabloul a fost expus iniţial la Roma şi dus apoi la Luvru, iar astăzi se află la Sankt Petersburg.

Briullov şi tabloul său trebuia să demonstreze că şi ruşii pot să picteze precum pictorii occidentali; este ilustrarea vie a ambiţiilor induse de Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a. Arta rusă tânjea, suferea, trebuia musai să fie comparată cu arta occidentală, tot aşa cum întreaga elită rusă voia musai maniere de Versailles.

Occidentalizarea forţată de acest tip, adoptată cu orice preţ şi fără rezerve nu le-a folosit prea mult ruşilor, care au eşuat într-o revoluţie şi în socialism.

La fel de discutabile sunt şi puternicele obsesii de occidentalizare care îi macină pe români nu de ieri, ci din vremuri paşoptiste, cu o mică sincopă "anti", mimată mai mult sau mai puţin, în perioada comunistă. Cât a folosit arderea etapelor, cât au folosit adoptarea unor norme culturale şi economice, cum se vedeau acestea în urmă cu zece ani, când România jinduia către NATO şi UE şi cum apare acum occidentalizarea, într-o Europă egoistă şi dezabuzată, e de discutat.

Un lucru e clar: arta începe cu o picătură, dar originalitatea şi emoţia nu înfloresc în inimi de lachei.