La noi, sunt putine lucruri certe. La noi, totul e interpretabil. La noi, totul are, la un moment dat, ceva dubios in el. La noi, totul e pus la cale, totul face parte dintr-un scenariu. La noi, indaratul a orice exista ceva dubios.

Trei au fost scandalurile care au tinut capul de afis in Romania in ultima vreme: cazul Rafo Onesti, demisiile de la ziarul Adevarul si rapirea jurnalistilor romani. Toate au ceva in comun: legaturile periculoase si o mare doza de inexplicabil. Iar printre aceste trei evenimente, votul pro-Romania din Comisia de politica externa a Parlamentului European, cu adevarat important, a trecut aproape nebagat in seama. 

Ce inseamna asta? Mai multe lucruri. O data, ca stirile de bine nu sunt stiri. Niciodata o stire despre un eveniment istoric, dar mai degraba birocratic, nu va putea lua fata uneia spectaculoase, de genul acelora despre care se discuta intens in tramvai si sunt uitate cateva zile mai tarziu, pentru a lasa loc altora. Sa ne intelegem, cazurile Rafo, Adevarul, Bagdad nu sunt deloc niste maruntisuri; fiecare in sine, fiecare in felul lui e foarte important. Si fiecare e tratat, in ultima instanta, cu o mare doza de superficialitate. Bunaoara, putina lume s-a gandit la situatia dramatica a celor trei jurnalisti romani rapiti in Irak si la adevaratele motive pentru care au ajuns in aceasta situatie. Cei mai multi s-au grabit sa faca pe desteptii, sa decripteze mesaje si sa explice cum trebuie procedat. Din pacate, a existat suficienta apa la moara stricata a freneziei comentatorilor de tot soiul.

O ecuatie din care n-a lipsit aproape nici un ingredient: fosti apropiati ai lui Arafat cu legaturi politice la nivel inalt si conexiuni cu serviciile secrete, spitale de nebuni, variante fanteziste, situatii inexplicabile, dezvaluiri, zgomot. Si, ca intotdeauna, multa politica, culminand cu sugestia facuta de liderii PSD privind retragerea militarilor romani din Irak, chiar inainte de a exista vreo  astfel de revendicare a teroristilor. 

Atat in cazul Bagdad cat si in cele mai putin spectaculoase dar suficient de incalcite, precum Rafo si Adevarul, au intervenit cateva nume. Mereu, acelasi gen de personaje (unele, chiar, comune celor trei cazuri sau altora asemenea). Acesta e un lucru cert. Iar la noi, putine lucruri sunt certe. La noi, totul e interpretabil, totul are, la un moment dat, ceva dubios in el. La noi, totul e pus la cale, totul face parte dintr-un scenariu. La noi, indaratul a orice exista ceva dubios. Exista, mereu, un papusar, exista cineva care profita, cinic. 

Exista o radacina a raului? Exista o iesire din acest cerc vicios? In urma cu cincisprezece ani, era data publicitatii Proclamatia de la Timisoara, cu celebrul ei punct 8. Ce voiau timisorenii si, apoi, cei din Piata Universitatii? 

In principiu, sa blocheze, pentru primele trei legislaturi, accesul la putere al fostilor activisti comunisti si al fostilor securisti. "Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si a suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca (...) Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism", se arata in Proclamatie. 

Cum ar fi aratat astazi Romania, dupa 15 ani, daca Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara ar fi fost adoptat? Cu siguranta, cu mult mai bine. Aproape ca nu exista afacere mai de anvergura in Romania care sa nu aiba undeva, pe traseu, mai mult sau mai putin vizibil, un fost securist sau un fost nomenclaturist. Daca parcurgi biografiile celor despre care ziarele scriu zi de zi, gasesti, aproape de fiecare data, cate un socru, fost ministru al lui Ceausescu, cate o functie pe la studentii comunisti ori cate un dosar stanjenitor. 

Daca zgaltai un pic marile averi din Romania e imposibil sa nu dai, in cel mai bun caz, de explicatii aiuritoare date in legatura cu celebrul prim milion de dolari. De conexiuni cu fosta Securitate, cu trustul Carpati s.a.m.d. 

Un mediu propice tuturor acestora, un mediu care genereaza averi fabuloase si cariere de neimaginat. Cat de oportuna mai este astazi ideea unei Legi a lustratiei? Si cat de plauzibila? Potrivit principiului "mai bine mai tarziu decat niciodata", ar fi o lege cum nu se poate mai oportuna. 

Cat despre plauzibilitate, aceasta e aproape zero. Ar fi putut fi posibil atunci, cand vechile structuri inca erau intr-o oarecare stare de soc. Acum, ar trebui sa fim prea naivi incat sa credem ca ele, reinscaunate, cosmetizate, "la butoane" ar putea accepta asa ceva.  Simpla punere in discutie a acestei idei e insa aproape la fel de importanta precum legiferarea ei. Pentru ca asta e avantajul democratiei si al libertatii: ca oamenii isi pot pune intrebari si pot ajunge la propriile raspunsuri si la propriile actiuni.