Iuliana Stan este OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România

Dincolo de teoriile psihologice care caută răspunsuri profunde şi definiţii sofisticate, motivaţia este o energie, un fior care ne orientează acţiunile.Motivaţia este într-adevăr cheia tuturor temelor, dilemelor şi problemelor organizaţionale. Este în acelaşi timp şi cel mai delicat şi rafinat subiect de discuţie care, pentru a fi abordat, cere foarte mult respect.

O discuţie despre motivaţie care nu stă sub umbrela respectului, atât a celui care vrea să genereze motivaţie într-o anumită direcţie, cât şi a celui care ar trebui să o producă, este timp consumat degeaba, e ca şi cum vezi un film interesant la finalul căruia nu ai concluzii şi nici nu mai ţii minte despre ce a fost. Este, fără îndoială, cel mai bine investit timp, dar, din păcate, ca orice investiţie responsabilă şi consistentă, vine la pachet şi cu multă reticenţă şi stângăcie pentru practicienii mai puţin antrenaţi.

Ne lipseşte exerciţiul despre CUM ne înţelegem motivaţia şi alegem de cele mai multe ori sedentarismul intelectual sau pe cel al sufletului. Înainte de orice, discuţia despre motivaţie, oricât de organizaţionali şi de profesionişti sau raţionali şi intelectuali vrem să părem, este o discuţie despre suflet, despre aşteptări, despre nevoi, despre frici. Toate acestea din urmă sunt temele autentice în discuţia despre motivare, iar acest cuvânt este un efect, nu o cauză, aşa că nu ajută prea mult nici utilizarea lui.

Omul simte ce îl motivează, nu e ceva ce ştie raţional. Motivaţia nu poate fi condusă sau generată în sine, ea este obţinută ca efect al unui proces sau demers complex în care cei implicaţi caută sursele care alimentează motivaţia potrivită pentru atingerea unui scop. Niciodată motivaţia nu este statică sau contemplativă, este probabil cel mai dinamic proces interior al fiecărui om. Toate studiile psihologice, sociologice sau diversele instrumente care se referă la motivaţie identifică corelaţii puternic semnificative între calitatea performanţei şi tipul motivaţiei. Dacă sursa motivaţiei este una coercitivă, exterioară, performanţa este volatilă, greu predictibilă; dacă sursa motivaţiei este una interioară, personală şi autentică, performanţa unui astfel de om sau organizaţii este una predictibilă si sustenabilă pe termen lung.

Liderii buni şi pricepuţi ştiu că tema lor reală este identificarea surselor de motivaţie ale celor pe care îi conduc. Liderii mai puţin performanţi cred mai degrabă că motivaţia oamenilor nu este treaba lor, ci că este o temă de resurse umane. Cele mai multe organizaţii măsoară cu regularitate grade şi niveluri ale motivaţiei, rareori îşi pun problema identificării şi înţelegerii mecanismelor cauzale din spatele motivaţiei, măsurând-o cu regularitate, contemplativ.

În mod fundamental greşit, majoritatea organizaţiilor identifică sau îşi aleg un sistem de valori şi se aşteaptă ca acesta, înrămat şi afişat la recepţie, să genereze motivaţie. Liderii au impresia că respectarea regulilor creează disciplină în organizaţie, aceasta fiind direct asociată cu performanţa. Ambele exemple sunt parţial adevărate. Un sistem de valori care are şanse să genereze performanţă pentru o organizaţie este un sistem care poate fi decodificat de fiecare angajat în parte, la nivelul lui de nevoi şi de înţelegere. Un cadru de reguli nu va crea niciodată disciplină dacă nu există valori pe care aceste reguli să le servească.

Cu alte cuvinte, regulile şi respectarea lor ca scop în sine sunt un mecanism limitativ şi care inhibă orice sursă de motivaţie, pe când disciplina, în mod cert, este un efect al unei motivaţii puternice, deja existente. Disciplina creează reguli, nu regulile creează disciplina. Cumva, motivaţia este un adevăr subiectiv care se află la mai multe capete, mai exact la oricâţi sunt cei implicaţi în atingerea unui scop sau obiectiv comun, şi arta în conducerea oamenilor este să stăpâneşti activ această informaţie. Singurul adevăr obiectiv despre motivaţia oamenilor este că fiecare om are adevărul lui subiectiv.