Şi tocmai când suntem gata să ne luăm elan şi să răspunem la întrebare, este ceva ce nici nu ne dăm seama că ne încurcă. Prima tentaţie este să amintim care este rolul nostru profesional. Pe moment avem impresia că ne scoate din belea faptul că suntem directorul de la compania X şi mulţi dintre noi nici nu ne dăm seama că ar fi uşor dureros să răspundem aşa. Organizaţiile ne dau identitatea lor şi ne iau identitatea noastră. N-am lua-o dacă nu am crede că e mai bună, dar cum ajunge o identitate organizaţională să fie bună? Cum ajunge identitatea personală să nu fie suficient de bună astfel încât să fie înlocuită fără să ne dăm seama? Cum poate fi mai bună orice identitate din afara identităţii mele? Cum e fericirea celui căruia i se luminează ochii şi spune că este director? O fi oare la fel cu fericirea pe care o simte cel care spune că este scriitor sau că este muzician? Sunt mândrii egale? Sau cum e să spui: "Sunt o fiinţă foarte mişto pentru că...!" Resimţiţi probabil prea mult curaj şi prea multă exaltare într-un astfel de răspuns şi zâmbiţi condescendent...

Mă preocupa să văd cum e lumea organizaţională în comparaţie cu alte lumi în care oamenii trăiesc, performează sau îşi manifestă propria identitate. Mă gândesc la lumea sportului sau la lumea artiştilor. Vorbind despre lumea organizaţională, tindem să ne referim la corporatişti şi la antreprenori, le comentăm abordările, viziunile, comportamentele, tendinţele într-un circuit extrem de închis.

Mă întreb adesea cât va mai dura până când organizaţiile vor înţelege că performanţa ţine de asumarea identităţii personale a angajaţilor ei, nu de asumarea cu forţa a unei identităţii organizaţionale. Performanţa unui om este în legătură cu vocaţia lui, nu cu tehnicile de leadership sau de influenţă pozitivă.

Libertatea pe care asumarea identităţii personale ţi-o dă este exact ingredientul magic care livrează motivaţia oamenilor din organizaţii. Vrem iniţiativă, proactivitate sau motivaţie şi le cerem implicit, punând presiunea identităţii şi apartenenţei organizaţionale. Uităm astfel de identităţile individuale ale celor care ar trebui să se alinieze la consolidarea şi livrarea identităţii organizaţionale. Apartenenţa, alinierea, trasul în aceeaşi direcţie sunt teme sau obiective de workshopuri strategice, dar puţină lume pune identitatea personală şi asumarea ei în vreun loc strategic, personal sau organizaţional. Sigur că este treaba fiecărui om să îşi cunoască identitatea, dar încă, din păcate, nu am ajuns la acest nivel de claritate şi de conştientizare. Este ca în sport: jucătorii singuri sunt responsabili de condiţia lor fizică, nu antrenorul. Lumea organizaţională, deşi raţională şi aspiraţional intelectuală, este o lume săracă.

Dacă sportul şi artele pun oamenii în contact cu vocaţia lor, şi oamenii acestor lumi simt bucurie executându-şi competenţa pentru că doar astfel sunt în contact cu ei înşişi şi munca lor îi arată pe ei, în lumea organizaţională oamenii sunt duşi să îşi dezvolte competenţe care uneori sunt împotriva firii lor. Mediul organizaţional nu prea ne pune în contact cu nimic. Poate doar cu ambiţiile şi cu frustrările...

Cumva munca de manager de top ar putea fi similară cu onoarea sportivilor performanţi de a participa la olimpiade sau la campionate mondiale sau cu onoarea artiştilor merituoşi de a păşi pe covoare roşii. Cel puţin în lumea artiştilor sau a sportivilor lumea este în contact cu identitatea personală şi cu vocaţia şi mai există speranţe de fericire sau cel puţin percepţia de împlinire prin muncă. În lumea organizaţională împlinirea prin profesie este privilegiul a foarte puţini oameni şi vine mai mult pe calea potrivirii tipului de temperament cu organizaţia, nicidecum din conţinutul care este de executat.

Lumea organizaţională este excesiv preocupată de promovarea unor sisteme de valori care nicio secundă nu ţin cont de nevoile sau de aspiraţiile celor care ar trebui să şi le însuşească. Poate pentru primele 2-3 niveluri ale unei organizaţii se ţine cont de aceste aspecte, dar pe măsură ce numărul angajaţilor creşte nu se mai preocupă nimeni de sensul valorilor pentru cei care ar trebui să se alinieze la ele. Cei care conduc organizaţii mari se vor gândi acum probabil că doar nu propun să se ţină cont de nevoile individuale unice şi specifice pe care le au sute sau mii de oameni. Nu este vorba despre asta, ci despre efortul de a înţelege şi din alte roluri şi din alte straturi ale organizaţiilor cum nişte cuvinte nobile şi frumoase de pe pereţi ajung să fie privite cu un cinism legitim pentru că "deşi par să fie despre noi, sunt ale lor". Sau nici măcar...

IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)