Am vazut oscarizatul "Brokeback Mountain", am vazut recent "Legaturi bolnavicioase" si m-am plictisit. Intamplator sau mai degraba nu, daca ne gandim la tirania modei, amandoua filmele povestesc relatii gay. M-au plictisit nu pentru c-as fi homofob. Ci pentru ca am o fobie fata de tot ce inseamna reteta simpla de succes.

Mai intai, este enervanta tendinta unora de a vorbi despre homosexualitate ca si cum ar fi mari dizidenti ai libertatii de expresie. Or, homosexualitatea nu mai este de foarte mult timp o tema tabu. Nu e un mare curaj artistic sa folosesti un astfel de subiect intr-un roman sau intr-un film. Apoi, e o lipsa de tupeu artistic sa intri intr-un astfel de subiect si sa o faci cu maxima timiditate si prudenta. E ca si cum n-ai fi citit ceva Proust, ceva Gide. Sau ca si cum n-ai fi auzit de Sapho.

Cele doua filme mentionate mai sus au o nota comuna. Vor sa spuna niste povesti de dragoste gay cu maximum de naturalete posibil. Vor sa transmita mesajul ca e "o dragoste ca oricare alta". Cu alte cuvinte, acesta ar fi un pas urmator in acceptarea relatiilor gay. Deja am o oarecare strangere de inima cand arta doreste sa transmita mesaje sociale atat de directe. Ar fi trebuit sa ma nedumereasca, sa-mi puna probleme cu adevarat curajoase, sfredelitoare, nu sa ma simt "indrumat" ca un pionier, prin noi directive, catre noi orizonturi. "Brokeback Mountain" nu e doar un film cu cowboys, el pare un film facut pentru cowboys.

Tot timpul am simtit scenaristul adresandu-mi-se: "Uite ce e, stiu ca esti un cowboy batut in cap, poti sa accepti marea poveste pe care ti-o propun eu aici?". Nu are cum sa deranjeze un astfel de story, i-as raspunde scenaristului cu pricina. N-a deranjat-o subiectul pe Hortensia Papadat-Bengescu, in secolul trecut. De ce m-ar deranja pe mine? Alta e marea problema. Ce mai ramane din film daca este privit de spectatori fara homofobii? O poveste plictisitoare de dragoste, de un patetism infiorator, o poveste care n-ar fi rezistat in nici un caz in varianta hetero. Sa ne mai intrebam daca ar fi luat macar vreo nominalizare la Oscar?

In varianta romaneasca a temei, in "Legaturi bolnavicioase" al lui Tudor Giurgiu, lesbianismul unor fete este mai mult afirmat in diverse replici decat vizibil pe marele ecran. Exista o singura scena in care cele doua actrite se saruta atat de artificial incat par sa strige din toti porii: "Suntem hetero! Regizorul ne-a pus sa facem asta!". Acesta e pericolul cand vrei sa tratezi firesc o tema pe care ai ales-o in mod evident fortat.

De altfel, de acelasi pacat sufera si cartea Ceciliei Stefanescu, dupa care se inspira filmul, "pacatul" infantilizarii relatiei din lipsa de curaj al abordarii frontale a temei, pana la urma. Un spectator de langa mine a exclamat satisfacut dupa vreo zece minute: "E ca un fel de «Liceenii»!" Nu parea el un tip prea complex, dar avea mare dreptate. Cam acelasi efect l-a avut si "Licenii" la vremea lui. Nu era usor pe vremea lui Ceausescu sa spui sus si tare ca exista relatii amoroase care ii pot distrage pe utecisti din misiunea incredintata de partid. Dar nici nu era vreun mare curaj s-o afirmi. Era pur si simplu un film comercial. In vremuri comuniste.

Iar acum, "Legaturi bolnavicioase" ne ofera cam aceeasi raportare la publicul tanar contemporan. Le serveste maselor o tema la moda, inca incomoda din punct de vedere social, intr-o forma extrem de usor digerabila. Daca isi asuma statutul de "Liceenii" anilor 2000, accept aventura cinematografica a lui Giurgiu. Numai sa aiba acelasi succes la public. Nu avem insa de-a face cu un film care sa fie mai mult de-atat.

Nu tot ce e cu gay e si interesant artistic. Desi credinta comuna pare a fi ca tot ce e gay automat trebuie sa fie incomod, straniu, scandalos sau amuzant. E evident mai greu sa citesti niste Proust cu o aceeasi tematica (desi deliciile sunt infinit mai mari). Sau ceva Yourcenar sau Gide, Wilde etc.

Nu doar cu tema gay se intampla acest fenomen de vampirizare cultural-comerciala. Sub protectia aparentei incomode, de fapt, se obtine multa publicitate gratuita. Filmul lui Ang Lee a beneficiat de o imensa promovare prin simpla afirmare a temei, iar si iar: doi vacari se iubesc. Acelasi algoritm al celebritatii l-a urmat, de exemplu, problema drogurilor. Cat de cool era Trainspotting! Da, era un film bun, dar acesta nu este un motiv pentru alte sute de regizori mediocri sa se creada pionieri in descrierea delirului provocat de diverse dependente. Le recomand tratament cu Baudelaire sau Thomas de Quincey sau, ceva mai aproape, Burroughs.

Un amestec de mesaj social si ideologic cu dorinte artistic-comerciale nu e intotdeauna cea mai fericita solutie. Alegerea temei gay pentru simplul fapt ca este inca puternic asociata cu imaginea "cool" nu garanteaza valoarea. Relatia dintre doi barbati, relatia dintre doua femei este cultural acceptata. Tatu, o formatie care a facut bani mimand lesbianismul, a venit la Cerbul de aur, o venerabila competitie pentru matusi si bunici. Deci subiectul in sine nu mai are nici o percutanta.

Homosexualitatea nu mai intriga pe nimeni (asta a vrut, probabil, sa transmita si Giurgiu, dar nu i-a iesit decat o tratare crispata a relatiei). Cu atat mai putin pe cei care mentin un contact cu literatura, cu fenomenul artistic in general. Comercializarea incomodului nu face rau nimanui. Dar trebuie inteles ca un truc comercial si atat.