Este vorba de Correggio, pictorul numit Antonio Allegri şi care a nemurit oraşul în care s-a născut. Nu voi vorbi aici de viaţa sa, a fost un pictor care a iscat curente noi în artă, dar contemporanii nu l-au aclamat, nu a avut papi sau împăraţi drept protectori, ba nici măcar un portret nu i-a rămas. Dar dacă veţi merge la Parma, frescele din catedrală, care îi aparţin, vă vor ameţi, cu siguranţă: un vârtej de personaje şi o mare de nori într-un racursiu nemaivăzut.

O să ne ocupăm însă de câteva din picturile sale şi relaţiile pe care acestea le-au avut cu tot felul de inşi, cultivaţi sau posedaţi, ştiutori sau nătângi. Alături este "Jupiter şi Io", unul din tablourile care descriu amorurile lui Jupiter, aşa cum sunt prezentate în "Metamorfozele" lui Ovidiu. Din serie mai fac parte "Danae" (galeria Borghese din Roma) şi "Leda şi Lebăda" (Staatliche Museen din Berlin). "Io" a fost pictată în 1531, cu trei ani înainte de moartea maestrului; Correggio s-a stins la fel de discret cum a trăit şi tânăr. Gloria îi este adusă peste ani de Vasari, care îi recunoaşte geniul şi va aduce lumii imbecile vestea că a pierdut un om. Ducii, conţii şi împăraţii vor începe a fremăta şi a zornăi monede mai mari decât bănuţii de aramă din sacul mai sus pomenit, iar picturile îşi încep peregrinările. "Danae" merge aşa: la Mantova, apoi la Madrid, Milano, Praga, Stockholm, Roma, Paris, Bruxelles, Londra, Paris şi iarăşi Roma. "Leda" şi "Io" ajung la Rudolf al II-lea, la Praga, de unde sunt luate de suedezi ca pradă de război şi aduse la Stockholm. Mai au nevoie de nişte ani pentru a intra în galeria reginei Cristina, pentru că înainte poposesc la grajduri, unde sunt folosite pe post de obloane. Picturile urmează destinul reginei care îşi părăseşte neamul şi credinţa şi ajung la Roma. Trec apoi pe la executori testamentari, cardinali, duci, principi şi ajung la nepotul Regelui Soare, la regentul Philippe, duce de Orleans, un erudit aspru, care pictează şi gravează, şi care colecţionează şi tablouri.

Galeria sa îi rămâne, în 1723, fiului său, Louis. Acesta este un şoarece de bibliotecă, care rămâne văduv la numai 24 de ani. Momentul îl va marca puternic, pentru că îşi abandonează viaţa socială, îşi lasă averea în grija mamei, face donaţii săracilor şi se îngroapă în manuscrise, pasionat de ştiinţele naturii şi de limbile vechi. Nu-i place arta, ba, mai mult, alunecă într-un bigotism exacerbat: se flagelează zilnic, pentru a-şi pedepsi trupul şi a-şi răscumpăra păcatele. Îi repugnă nudurile şi la un moment dat, într-o noapte târzie, este surprins de directorul galeriei, pictorul Charles-Antoine Coypel, în mijlocul unui ritual erotico-barbar, tăind în bucăţi tablourile lui Correggio, pe "Leda" şi pe "Io". Capetele personajelor sunt decupate şi arse cu lumânarea; Coypel munceşte ca un rob, pe ascuns, pentru a repara ce a distrus nebunul. Tablourile sunt lipite, iar capetele arse reconstituite oarecum.

Tablourile ajung la Sanssouci, la regele Frederic cel Mare, şi apoi sunt luate de însuşi Napoleon, care le încredinţează pictorilor, pentru restaurare. "Leda", în zeci de ani, capătă un chip care evoluează incert - culorile, vopselurile, nuanţele şi priceperea diferă de la pictor la pictor şi diferă de tehnica lui Correggio.

Nebunul Louis de Orleans în schimb nu a putut-o schingiui pe adevărata "Io", pentru că tabloul pe care l-a distrus era o copie: originalul s-a aflat, timp de sute de ani, la Viena.