Visul american este tot mai departe de realitate. Ţara se îndreaptă mai repede spre un război civil decât înspre o naţiune puternică şi unită formată din mai multe naţii

Autor: Bogdan Cojocaru Postat la 22 noiembrie 2022 188 afişări

Visul american este tot mai departe de realitate. Ţara se îndreaptă mai repede spre un război civil decât înspre o naţiune puternică şi unită formată din mai multe naţii

Visul american ar fi trebuit să unească şi să ghideze o naţiune unică pe pământ. În schimb, America se fragmentează, se polarizează, a devenit o ţară cu două naţiuni. Este pusă tot mai serios întrebarea dacă nu cumva multiplele „războaie” interne cu care se confruntă SUA – pentru politică, cultură, religie, drepturi – vor converge spre un război civil, un nou Război de secesiune, poate că nu unul cu arme, ci unul cu violenţe politice extreme destabilizatoare.

Marea „convergenţă” de la mijlocul secolului XX s-ar putea să fi fost o anomalie în istoria SUA, scrie The Atlantic.  S-ar putea să fi venit timpul să nu se mai vorbească despre America „roşie” (republicană) şi „albastră” (democrată). Aceasta este concluzia lui Michael Podhorzer, un strateg politic de drum lung pentru sindicate şi preşedintele Analyst Institute, o colaborare a grupurilor progresiste care studiază alegerile americane. Într-un buletin informativ privat pe care îl scrie pentru un grup restrâns de activişti, Podhorzer a prezentat anul acesta, dar până la alegerile interimare din noiembrie, un argument detaliat de ce ar trebui privite cele două blocuri ca naţiuni fundamental diferite care împart cu anxietate acelaşi spaţiu geografic.

„Când ne gândim la Statele Unite, facem eroarea esenţială de a ni le imagina ca fiind o singură naţiune, un amestec marmorat de oameni roşii şi albaştri”, scrie Podhorzer. „Dar, în realitate, nu am fost niciodată o singură naţiune. Suntem mai mult ca o republică federală a două naţiuni: Naţiunea Albastră şi Naţiunea Roşie. Aceasta nu este o metaforă; este o realitate geografică şi istorică.”

Pentru Podhorzer, diviziunile tot mai mari dintre statele americane roşii şi albastre reprezintă o revenire la liniile de separare existente de-a lungul multor episoade din istoria naţiunii. Diferenţele dintre state din epoca Donald Trump, scrie el, sunt „foarte asemănătoare, atât geografic, cât şi cultural, cu diviziunile dintre Uniune şi Confederaţie. Iar acele linii de demarcaţie au fost stabilite în mare parte la întemeierea naţiunii, când statele sclavagiste şi statele libere au creat o alianţă fragilă pentru a deveni „o singură naţiune”.

Podhorzer nu prezice un alt război civil în adevăratul sens al cuvântului. Dar el avertizează că presiunea asupra coeziunii fundamentale a ţării va continua probabil să crească în anii 2020. La fel ca alţi analişti care studiază democraţia, el consideră fracţiunea Trump, care domină acum Partidul Republican – ceea ce el numeşte „mişcarea MAGA” –, ca fiind echivalentul din SUA al partidelor autoritare din ţări precum Ungaria şi Venezuela. Este o mişcare multidirecţională, fundamental antidemocratică, care a construit o bază de consolidare a sprijinului instituţional prin intermediul reţelelor media conservatoare, bisericilor evanghelice, donatorilor republicani bogaţi, aleşii republicani, grupurile paramilitare alb-naţionaliste şi un public numeros. Şi este hotărâtă să-şi impună politica şi viziunea socială asupra întregii ţări – cu sau fără sprijin majoritar. „Atacurile structurale asupra instituţiilor noastre care au deschis calea pentru candidatura lui Trump vor continua să progreseze”, argumentează Podhorzer, „cu sau fără el la cârmă”. Toate acestea alimentează ceea ce poate fi numit „marea divergenţă” în curs de desfăşurare între statele roşii şi albastre. Această divergenţă în sine creează o presiune enormă şi continuă asupra coeziunii ţării. Ceea ce devine din ce în ce mai clar de-a lungul timpului este că republicanii din epoca Trump speră să-şi folosească dominaţia electorală asupra statelor roşii şi în instituţii precum Curtea Supremă pentru a-şi impune modelul economic şi social asupra întregii naţiuni - cu sau fără sprijin majoritar public. The Nation notează  că „niciodată de la Războiul de Secesiune încoace nu au mai fost atât de mulţi candidaţi la poziţii înalte care neagă legitimitatea sistemului electoral american”. Aceştia sunt cunoscuţi ca „deniers”, sau „negaţionişti”, politicieni care spun că alegerile trecute i-au fost furate lui Trump.

Podhorzer defineşte America modernă roşie şi albastră ca fiind statele în care fiecare partid a deţinut controlul unificat asupra guvernanţei şi legislativului statal în ultimii ani. După acest criteriu, există 25 de state roşii, 17 state albastre şi opt state violete, unde controlul asupra guvernului a fost de obicei împărţit. Măsurată astfel, naţiunea roşie găzduieşte o parte mai mare din populaţia eligibilă pentru vot a ţării (45% faţă de 39%), dar naţiunea albastră contribuie mai mult la Produsul Naţional Brut total al SUA: 46% faţă de 40%. Pe cont propriu, naţiunea albastră ar fi a doua cea mai mare economie a lumii, după China. Naţiunea roşie va ocupa locul trei. Diferenţa dintre roşu şi albastru, susţine Podhorzer, „împuterniceşte” cele 10 state violete (dacă includeţi Arizona şi Georgia) să „decidă care dintre valorile celor două naţiuni superputere, Albastră sau Roşie, vor prevala” la alegerile prezidenţiale şi pentru Congres. Iar acest lucru face ca ţara să se clatine încontinu pe o muchie de cuţit: marja de vot combinată pentru oricare dintre partide în acele state violete nu a fost mai mare de două puncte procentuale în ultimele trei alegeri prezidenţiale. Divergenţa crescândă – şi antagonismul – dintre naţiunea roşie şi naţiunea albastră este o caracteristică definitorie a Americii secolului XXI. Aceasta este o inversare faţă de deceniile de mijloc ale secolului al XX-lea, când tendinţa de bază era către o convergenţă mai mare. Un element al acestei convergenţe a venit prin ceea ce jurnaliştii numesc „revoluţia drepturilor”. Aceasta a fost o succesiune de acţiuni ale Congresului şi Curţii Supreme, mai ales începând din anii 1960, care au întărit drepturile cetăţeneşti la nivel naţional şi au redus capacitatea statelor de a restrânge aceste drepturi. (Momentele cheie ale acelei revoluţii au inclus adoptarea legilor privind drepturile civile şi drepturile de vot şi deciziile Curţii Supreme de anulare a interdicţiilor de stat privind contracepţia, căsătoria interrasială, avortul şi, mult mai târziu, interdicţiile împotriva relaţiilor intime şi căsătoriei între persoane de acelaşi sex.) În acelaşi timp, diferenţele regionale au fost moderate de valuri de invesiţii naţionale, inclusiv cheltuielile programului New Deal pentru electrificarea rurală, sprijinirea sectorului agricol şi securitate socială din anii 1930 şi programele Great Society care au oferit ajutor federal pentru 12.000 de şcoli şi instituţii de învăţământ superior, precum şi Medicare şi Medicaid. Impactul acestor investiţii (precum şi cheltuielile masive pentru apărare în ambele perioade) asupra statelor care au cheltuit în trecut puţin pentru serviciile publice şi dezvoltarea economică a contribuit la reducerea constantă a decalajului de venit pe cap de locuitor dintre statele vechii Confederaţii şi restul ţării din anii 1930 până în 1980. Totuşi, acest progres s-a oprit după 1980, iar decalajul a rămas aproape neschimbat în următoarele trei decenii. Din 2008, calculează Podhorzer, statele sudice din inima naţiunii roşii au rămas din nou în urma naţiunii albastre la venitul pe cap de locuitor.

Jake Grumbach, un politolog de la Universitatea din Washington, care studiază diferenţele dintre state, spune că statele roşii, ca grup, rămân în urma statelor albastre în ceea ce priveşte o gamă largă de rezultate economice şi sociale  inclusiv productivitatea economică, venitul gopsodăriei, speranţa de viaţă şi „moarte din disperare” din cauza opioidelor şi alcoolismului. Apărătorii modelului de stat roşu pot indica alte măsuri care arată acele locuri într-o lumină mai favorabilă. Locuinţele sunt adesea mai accesibile în statele roşii; parţial din acest motiv, lipsa adăpostului a devenit endemică în multe oraşe albastre mari. Taxele din statele roşii sunt în general mai mici decât ân zonele albastre. Multe state roşii au înregistrat o creştere robustă a numărului locurilor de muncă (deşi acestea s-au concentrat puternic în zonele metropolitane cu tentă albastră). Şi statele roşii de peste Centura Soarelui (regiunea Sud şi Sud-Est) au printre cele mai rapide creşteri de populaţie din ţară. Dar povestea principală rămâne că statele albastre beneficiază mai mult pe măsură ce naţiunea trece la o economie informaţională de înaltă productivitate, specifică secolului XXI, iar statele roşii (în afară de principalele lor centre metropolitane care participă la acea economie) suferă deoarece industriile puternice ale secolul al XX-lea  agricultura, producţia şi extracţia de combustibili fosili  sunt în declin.

Produsul intern brut pe persoană şi venitul mediu al gospodăriei sunt acum cu peste 25% mai mari în America albastră decât în America roşie, conform calculelor lui Podhorzer. Ponderea copiilor aflaţi în sărăcie este cu peste 20% mai mică în zona albastră decât în cea roşie, iar ponderea familiilor care lucrează şi au venituri sub pragul sărăciei este cu aproape 40% mai mică. Rezultatele din sănătate sunt şi ele divergente. Decesele datorate atacurilor sau accidentelor cu arme sunt aproape de două ori mai mari ca număr pe cap de locuitor în statele roşii decât în cele albastre, ca şi rata mortalităţii materne. Rata de vaccinare COVID este cu aproximativ 20% mai mare în America albastră, iar rata de deces cauzat de COVID pe cap de locuitor este cu aproximativ 20% mai mare în secţiunea roşie. Speranţa de viaţă este cu aproape trei ani mai mare în statele albastre (80,1 ani) decât în cele roşii (77,4).

Cheltuielile pe cap de locuitor pentru învăţământul primar şi secundar sunt cu aproape 50% mai mari în statele albastre, comparativ cu cele roşii. Toate statele albastre au stabilit un salariu minim mai mare decât nivelul federal de 7,25 dolari, în timp ce doar o treime dintre cetăţenii Americii roşii trăiesc în state care au făcut acest lucru. Legile care garantează dreptul la muncă sunt comune în statele roşii şi inexistente în zona albastră, astfel că acestea din urmă au o pondere mult mai mare de angajaţi sindicalizaţi decât primele. Fluxul de legi social conservatoare pe care statele roşii le-au adoptat începând cu 2021, pe probleme precum avortul, discuţii în clasa de şcoală pe teme de rasă, gen şi orientare sexuală, drepturile LGBTQ, extinde această scindare. Niciun stat controlat de democraţi nu a adoptat vreo astfel de măsură. Pentru Podhorzer, separarea din ce în ce mai mare înseamnă că diferenţele din fundaţia care datează de la întemeierea ţării reapar la suprafaţă. Şi un element esenţial al acestui lucru, susţine el, este revenirea a ceea ce el numeşte „partidul unic la putere în naţiunea roşie”. Întrebarea de bază pe care o ridică analiza lui Podhorzer este cum vor funcţiona Statele Unite cu două naţiuni care se îndepărtează atât de mult. Istoria oferă două modele. În timpul celor şapte decenii de segregare sub legile Jim Crow, din anii 1890 până în anii 1960, obiectivul principal al statelor sudice din centrul Americii roşii a fost defensiv: au lucrat neobosit pentru a preveni interferenţa federală cu segregarea încurajată de stat, dar nu au căutat să impună aceasta asupra statelor din afara regiunii. Prin contrast, în ultimii ani dinaintea Războiului Civil, orientarea politică a Sudului a fost ofensivă: prin tribunale şi în Congres, scopul principal a fost de a autoriza extinderea sclaviei în mai multe teritorii şi state. În loc să protejeze doar sclavia în interiorul graniţelor lor, statele sudice au căutat să controleze politica federală pentru a-şi impune viziunea într-o parte mai mare a ţării, inclusiv până la punctul de a aboli interdicţiile împotriva sclaviei în statele libere. Pare puţin probabil ca republicanii din epoca lui Trump care implementează priorităţile politice ale coaliţiei lor preponderent albe şi creştine în statele roşii să se mulţumească doar cu  stabilirea regulilor în zonele pe care le controlează. Podhorzer, la fel ca alţii, consideră că obiectivul pe termen lung al mişcării MAGA este de a înclina regulile electorale în suficiente state astfel încât să facă câştigarea Congresului sau a Casei Albe aproape imposibilă pentru democraţi. Apoi, cu sprijinul majorităţii desemnate de ei la Curtea Supremă, republicanii ar putea impune valorile şi programele statului roşu la nivel naţional, chiar dacă majoritatea americanilor li se opun.  Modelul Trump, cu alte cuvinte, este mai mult Sudul în 1850 decât Sudul în 1950. Asta nu înseamnă că americanii sunt condamnaţi să se lupte din nou între ei, aşa cum au făcut-o după anii 1850. Dar înseamnă că anii 2020 ar putea aduce cele mai mari ameninţări la adresa stabilităţii ţării de după acei ani întunecaţi şi tumultuoşi.  

Urmărește Business Magazin

Am mai scris despre:
america,
natiuni,
razboi,
republicani,
drepturi,
alegeri,
sua

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.