Preşedintele Americii, Donald Trump, vrea să lege viitorul Venezuelei de petrol şi de companiile americane. Cu regimul lui Nicolás Maduro la cârmă, economia închisă venezue­leană nu părea să mai aibă vreun viitor. Petro­lul este în prezent inima economiei SUA, con­tribuind cu energie, venituri din taxe şi milioane de locuri de muncă. Trump a promis că cu el la cârmă, industria petrolieră americană, alături de cea a gazelor naturale, va avea viitorul asigu­rat. Se pare, astfel, că cel mai puternic lider politic al lumii crede că ţiţeiul şi hidrocarburile în general pot supravieţui asaltului energiilor verzi şi al electrificării. Are puterea de a ajuta la acest lucru. Petrolul va rămâne în inima viitorului SUA.

Cu ritmul de consum actual, America îşi va epuiza resursele de petrol dovedite şi exploata­bile în 25 de ani, spun unele estimări, poate în 50 de ani, zic altele. Poate şi mai încolo. Între timp, noi rezerve ar putea fi descoperite, noi teh­nolo­gii ar putea fi perfecţionate pentru a permi­te accesul la hidrocarburi azi greu de ex­ploa­tat. Iar tehnologia, cel mai probabil, va redu­ce impactul nociv al energiei din ţiţei şi gaze asupra mediului şi climei. De aceea, se poate pune întrebarea dacă Trump crede că SUA au nevoie sau vor avea nevoie de petrolul altora.

Legenda spune că Venezuela are cele mai mari resurse de petrol ale lumii, deşi este o ţară săracă.

A fost o vreme când SUA importau petrol din Rusia, dar Washingtonul a oprit fluxul după ce armata Moscovei a invadat Ucraina. A fost o vreme când SUA importau petrol şi din Iran, o ţară considerată acum ostilă Americii. Ame­ricanii importă în prezent ţiţei mai ales din Canada, Mexic, Arabia Saudită, Irak şi câteva ţări din America de Sud. Prin gigantul Chevron, importă şi din Venezuela. În contex­tul războiului mondial al taxelor vamale pornit de Trump, relaţiile SUA cu vecinii Canada şi Mexic s-au răcit. Despre relaţii de prietenie cu OPEC, o organizaţie de tip cartel a exportato­rilor de petrol, nici nu poate fi vorba.

Fostul preşedinte Joe Biden s-a lovit de un refuz atunci când s-a dus în 2022 în Arabia Saudită pentru a-l convinge pe liderul OPEC să scadă preţurile ţiţeiului astfel încât să fie reduse presiunile inflaţioniste produse în SUA şi în Occident de criza de atunci a energiei. Organi­zaţia lucrează împreună cu Rusia, actorul prin­cipal în criza energiei. Biden a spus că Arabia Saudită va suporta „consecinţe“. OPEC poate influenţa preţurile prin creşterea sau reducerea producţiei. Petrolul Venezuelei, cel mai proba­bil, nu va inunda prea curând pieţele sub con­trol american pentru a influenţa cotaţiile. Nu-i permite infrastructura degradată în timpul regimului Maduro.

De aceea, impactul imediat al acţiunii mili­tare ultrarapide prin care SUA l-au capturat pe Maduro este mai mult geopolitic, dar cu im­plicaţii şi pentru lumea petrolului. În primul rând, bombardierele şi rachetele americane au distrus sistemele antiaeriene moderne pe care Venezuela lui Maduro le-a importat din Rusia. Mesajul către Moscova este aici clar. În spiritul doctrinei Monroe, care spune că dacă Washing­tonul reuşeşte să aducă la putere un guvern care se aliniază intereselor sale, specialiştii ame­ricani vor avea acces la întregul arsenal al Venezuelei. Această ţară a cumpărat de la Rusia sisteme de apărare aeriană S-300VM şi posibil Panţîr şi rachete Buk-M2. De aseme­nea, Venezuela are avioane de luptă ruseşti Su-30MKV. Specialiştii ameri­cani vor găsi, cu sigu­ranţă, detaliile teh­nice interesante şi folositoare mai ales că astfel de armament ar putea să deţină şi Iranul, o ţară şi ea bogată în resurse de petrol şi gaze care, ca şi Venezuela, este mem­bru fondator al OPEC. În vara anului trecut, armata SUA a lovit facilităţile nucleare iraniene.

Ceilalţi membri fondatori sunt Arabia Sau­dită, Irak şi Kuweit. Dintre acestea, Irak a fost invadat de SUA şi de aliaţii lor, iar Kuweit, o ţară mică, are o alianţă specială cu Washing­to­nul. Operaţiunea milita­ră americană de extra­gere a lui Maduro din Venezuela, care se laudă cu una dintre cele mai mari armate din America de Sud, va da de gândit conducăto­rilor Iranului, dar şi celor sud-americani cu declaraţii ostile SUA. Cuba este vizată în mod special. Dacă schim­barea de regim reuşeşte în Venezuela, Rusia şi China vor pierde un centru regional de influenţă. China, însă, s-ar putea să nu piardă şi una din sursele sale de import de petrol.

Către China se duceau la un moment dat 80% din exporturile de petrol venezuelean, cu preţuri de nimic – 14 dolari pe baril, spun traderii. Însă aceste livrări reprezintă doar o fracţiune din importurile totale de ţiţei ale statului chinez. Trump a indicat că cu un guvern prietenos cu America, exporturile Venezuelei către China pot chiar creşte (dar probabil că la preţurile pieţei).

Dacă exporturile de petrol venezueluean cresc, acestea vor pune presiuni pe exporturile Iranului, care şi ele se îndreaptă mai ales spre China, pe căi ascunse, tot la discount. China are nevoie de energie multă şi mai ales ieftină, unul din ingredientele strategiei de luptă contra SUA pentru supremaţie tehnologică globală, mai ales în domeniul AI. China a investit echivalentul a 4,4% din PIB în energie anul trecut. SUA, doar 2%. Iar aici s-ar putea întrevedea un alt motiv pentru care SUA caută să controleze Venezuela şi imensele sale rezerve de petrol: combustibil ieftin şi la îndemână, cu care să ajungă din urmă China la producţia de energie.

Companiile americane nu sunt străine de petrolul venezuelean. Acestea au dezvoltat câmpurile de ţiţei ale ţării până în anii 1970, când au fost naţionalizate de preşedintele Carlos Andres Perez. Companiile americane au fost prezente acolo de la începutul anilor 1900. De aceea unii oficiali americani au spus că activele petroliere ale Venezuelei aparţin Americii. După incursiunea militară americană de zilele trecute din Venezuela, acţiunile marilor producători de petrol din SUA au crescut.