Islanda este o naţiune mică, dar bogată. Acestea sunt două lucruri importante pentru a înţelege de ce islandezii au ales prin referendum ca ţara lor să nu reînceapă discuţiile cu Uniunea Europeană pentru adera­rea la blocul comunitar. Unii au văzut în decizia islandezilor un vot contra UE.

Avuţia Islandei provine din ex­ploatarea peştelui, exploatarea resur­selor naturale şi turism. UE a fost construită pe principiul punerii în co­mun a resurselor. Peştele este impor­tant pentru islandezi. Contribuie cu până la 15% la PIB şi reprezintă 40% din exporturi.

Aproape 10% din gospodăriile is­landeze au venituri mulţumită in­dustriei pescuitului. De aceea, multor islandezi nu le-ar fi uşor să accepte să împartă locurile bune de pescuit cu pescarii altor naţiuni din UE.

Cam aceleaşi lucruri se pot spune despre industria aluminiului din Islanda. Dar turiştii vor veni oricum, fie că Islanda este în UE, fie că nu.

Ţara este oricum parte din Spa­ţiul Economic European, care are multe în comun cu ce înseamnă co­merţ şi libera trecere în UE. Odată în Uniune, Islanda, o naţiune cu doar 400.000 de locuitori, ar avea o greu­tate prea mică în deciziile şi politicile Uniunii. Acestea sunt explicaţiile simple pentru rezultatul negativ al referen­dumului recent din Islanda pe tema reînceperii discuţiilor cu UE pentru aderarea la blocul comunitar.

Vic­toria taberei „Nu“ a fost descrisă ca o lovitură pentru mândria Bruxeless-ului, „un duş rece islan­dez“, victoria unui popor mic împo­triva imperiului UE. Alegerea islan­dezilor de a nu-şi vinde suveranita­tea, locurile de pescuit şi resursele. Astfel, islandezii au ales să poată decide ei în ce măsură lucrează cu UE sau cu alte naţiuni.

Realitatea este mai complicată. În primul rând, referendumul nu a fost despre aderarea la UE, ci doar des­pre reînceperea discuţiilor privind aderarea. Dacă rezultatul votului ar fi fost pozitiv, ar fi început negocieri, iar în cazul în care Islanda ar fi obţinut un acord favorabil ar fi urmat un alt referendum, de data aceasta despre aderarea la UE.

Tabăra „Nu“ a câştigat la limită, cu 52,8% din voturi. Au votat 225.000 de oameni, ceea ce înseamnă o prezenţă la vot de 82,5%.

Diferenţa au făcut-o 12.600 de voturi. O circumscripţie a uimit prin rezultatul perfect egal: 9.900 de voturi pentru şi tot atâtea împotrivă. Aceasta arată o naţiune aproape perfect polarizată. Şi nu trebuie să mire.

În ziarele mari au dominate opiniile contra aderării Islandei la UE. Tabăra „Nu“ a fost foarte bine organizată, bine finanţată, din ea făcând parte figuri publice populare şi mai ales directori executivi de la companii binecunoscute.

Ei au exploatat din plin emoţiile electoratului. Au recurs şi la frici primordiale, cum este cea a pierderii avuţiei. Oamenilor li s-a spus cum în UE sunt tăiate salarii şi venituri pentru ai ajuta pe alţii sau pentru împrumuturi de urgenţă.

Actualul guvern, cel considerat marele pierzător politic al referendumului, implementează o campanie de creştere a taxelor. În cealaltă tabără, strategii au dus o campanie mai mult tehnică, dând fricilor răspunsuri ambigue.

Islanda şi-a depus candidatura pentru aderarea la UE în 2009, în plină criză financiară globală. Procesul de aderare a fost îngheţat în 2013, când asupra zonei euro plana pericolul dezintegrării.

Însă între timp Islanda a trecut prin propria criză financiară, cauzată de prăbuşirea unei băncii de economii online, Icesave, deţinută de cea mai mare instituţie bancară din ţară, Landsbanki.

Islanda s-a luptat atunci cu Marea Britanie şi Olanda pentru a nu fi obligată să plătească pierderile suferite de clienţii din cele două ţări membre ale UE.

Cetăţenii islandezi au respins prin vot popular acordurile de plată în 2010 şi 2011, considerând că datoria nu aparţine contribuabililor.

Islandezii au învăţat atunci că o naţiune mică se poate opune unor state mari. Chestiunea aderării la UE a fost readusă în actualitate după ce Alianţa Social Democrată a câştigat alegerile parlamentare în 2024.