Nostalgici, emoţionaţi sau pur şi simplu curioşi, sute de oameni au venit, duminică, la actualul sediu al Ministerului de Interne, pentru a vedea maşina cu care se plimba dictatorul, cum arăta biroul de unde coordona întreaga ţară, dar şi balconul de unde ţinea discursurile în faţa poporului, ce începeau cu celebra sintagmă „Dragi prietini şi tovarăşi”. Punctul de atracţie a fost, însă, tunelul fostei Securităţi, unde mulţi oameni au cunoscut teroarea.

Un coridor, celule minuscule şi o lumină opacă s-au dezvăluit în faţa celor care au vrut să vadă unde au fost torturaţi cei ce se împotriveau sistemului. Totul e gri, iar curtea centrală încă mai poartă însemnele execuţiilor, căci urmele de gloanţe domnesc chiar şi azi pe pereţii clădirii.

Bliţurile telefoanelor mobile s-au aprins în faţa izolatoarelor fostei Securităţi, iar vizitatorii au putut vedea chiar şi maşinile şi armele miliţienilor.

Tineri şi revoluţionari, chiar şi copii ce nu au cunoscut lipsa căldurii din apartamente şi cartelele de hrană, la trei decenii de când cuvântul „libertate” are o conotaţie aparte, oamenii au putut să aibă acces, în premieră, la o pagină de istorie ce s-a scris cu sânge, lacrimi şi urale.

„Aveam 29 de ani la Revoluţie şi am avut o întâmplare. Pe 21 decembrie eram chiar lângă Intercontinental şi am realizat că oamenilor de lângă mine nu le mai era frică. În faţa mea erau nişte scutieri. Era momentul când se terminase mitingul şi oamenii ieşiseră pe străzi. Eu ieşisem din metrou. Nu ştiam ce se întâmplă şi am realizat că se întâmplă ceva foarte important. Atât de important încât mi-a anulat instinctul de conservare. Nu mi-era frică. Voiam să rămân şi să înţeleg ce se întâmplă. Lângă mine era o doamnă care avea aceeaşi stare de spirit. Peste câteva minute în locul în care eram eu au fost omorâţi tinerii de la Dalles”, îşi aminteşte o femeie care a venit duminică la fostul Comitet Central.

Locul îi trezeşte amintiri ce par mai vii ca niciodată.

„Eu nu am ajuns în mijlocul unor manifestanţi, dar era o atmosferă generală care se simţea, starea de spirit se schimbase. Eu nu am manifestat, nu am fost printre ei. Eu am ieşit din metrou şi m-am trezit în această realitate şi după aceea, când am intrat din nou în metrou, mi-am dat seama că oamenii care veneau de la serviciu nu înţelegeau. Erau ca două lumi diferite. Nu înţelegeau ce se întâmplă la suprafaţă. Eram cu toţii aşa într-un fel de jug şi mergeam înainte, conform inerţiei, pe jumătate adormiţi, aţipind aşa, ei se întorceau acasă de la serviciu. Atunci am realizat diferenţa, prima oară în viaţa mea, am avut sentimentul acesta de libertate, dar nu ideologic. Era o energie în oameni, care îţi spunea că oamenii s-au eliberat. (...) Cei care sunt micuţi nu au cum să facă o comparaţie, însă această trecere s-a făcut printr-o jerftă”, conchide femeia.

Deşi s-a născut în preajma Revoluţiei din 1989, o tânără crede totuşi că poate face comparaţii între regimul comunist şi modul democratic în care este condusă România.

„Chiar atunci m-am născut, pe 20 decembrie, înainte să înceapă Revoluţia. Pot să spun lucrurile pe care le-am auzit. Oamenii au fost foarte nemulţumiţi de asuprirea drepturilor, că nu puteau să se exprime liber, dar, dacă este să fac o comparaţie între ce a fost atunci şi ce este acum, aş putea să spun că cred că a fost mai bine, deoarece lumea după ce l-au împuşcat pe Ceauşescu, lumea a zis că o să fie liberă, dar ei nu au înţeles ce înseamnă libertate şi ce înseamnă libertinaj. Cred că noi acum suntem undeva spre partea de libertinaj decât de libertate. În vremea aceea toată lumea avea de toate. Nu exista cineva care să nu aibă după ce bea apă şi altcineva să se lăfăie în puf”, susţine o tânără prezentă la fostul sediul al Comitetului Central al PCR.

Ea continuă şi spune că Revoluţia a fost, de fapt, „o manipulare în masă pornită din străinătate”.

„Nu cred că Revoluţia a început doar aşa pentru că oamenii erau atât de nemulţumiţi. Dacă este să o luăm aşa, într-adevăr tinerii erau nemulţumiţi de interzicerea libertăţii, de interzicerea exprimării libere, dar oamenii vârstnici nu cred că erau chiar atât de deranjaţi. Dacă este să fac o comparaţie cu ceea ce vedem astăzi şi cu oameni în vârstă care au votat ce au votat. Da, cred că noi tinerii, pentru că avem altfel de mentalitate şi ne dorim altceva, de la noi a început”, explică tânăra în vârstă de 30 de ani.

Cu o urmă de nostalgie vorbeşte şi o altă tânără. Ea spune că nu există diferenţe mari între regimul de acum 30 de ani şi realitatea pe care o trăieşte azi.

„Din poveştile părinţilor şi ale bunicilor ştiu că era bine, dar şi rău, în funcţie de serviciul pe care îl aveai, de funcţie şi de statutul pe care îl aveai în societate. Acum cred că e cam la fel pentru că e important unde lucrezi, din ce partid faci parte”, explică ea.

Câştigarea libertăţii rămâne, însă, simbolul Revoluţiei, iar datorită ei oamenii au putut vedea azi emblema PCR doar ca pe o exponată de muzeu.

Despre libertate vorbeşte şi un domn care, în decembrie 1989, avea 22 de ani.

„A fost o ieşire sponană. Speram că schimbăm ceva. Ne doream libertate de a ne exprima, de a călători. Voiam să ieşim din situaţia în care eram constrânşi. Acum este libertate şi ar trebui ca tinerii să profite de aşa ceva”, explică el la ieşirea din fostul birou de comandă al dictatorului Ceaşescu.

Sediul fostei Securităţi, alături de Comitetul Central al PCR au fost deschise, duminică, în premieră, în urma unei iniţiative a ministrului de Interne, Marian Vela.