Joia trecuta, cam pe cand liderul egiptean Hosni Mubarak marturisea la postul american ABC ca s-a saturat sa fie presedinte si ca ar vrea sa renunte la functie, dar se teme de haos, pe bulevardul Dacia din Bucuresti, la numarul 67, ambasada celei mai agitate tari din Orientul Mijlociu era printre putinele teritorii egiptene linistite. Cele doua duzini de egipteni care cerusera in timpul amiezii, de pe trotuarul de vizavi, demisia lui Mubarak disparusera la timp pentru a se bucura de cea mai importanta victorie a protestelor de pana atunci: anuntul liderului autoritar care nu a mai plecat de la putere din 1981 ca este dispus sa demisioneze mai devreme de expirarea mandatului sau prezidential, in toamna. Analistii au gasit imediat paralele cu tipologia discursiva a liderului tunisian Ben Ali, demisionat cu doua saptamani in urma: intai un discurs de infierare a protestatarilor, apoi un altul cu concesii fata de revendicarile strazii, inclusiv promisiunea de a nu candida pentru un nou mandat, si in fine un al treilea in care se manifesta disponibilitatea de a renunta la functie in viitorul imediat. Ben Ali dusese pana la capat promisiunile din ultimul discurs, in vreme ce pentru Mubarak, protestele de amploare anuntate pentru ziua de vineri urmau sa fie probabil decisive in luarea unei hotarari asemanatoare.

Dar, dupa cum am invatat pe propria piele in 1989 si am vazut in Orientul Mijlociu in 2003, dupa inlaturarea lui Saddam Hussein de la conducerea Irakului, alungarea dictatorului e cea mai usoara parte a misiunii. Construirea unor noi structuri economice si politice pe ruinele fostului regim e cea mai grea, mai ales in Orientul Mijlociu, teritoriu prin excelenta marcat de diviziuni etnice, religioase si, in ultima perioada tot mai acut, economice. Deocamdata, aceasta problema e eclipsata de moda, pentru ca in zona se poarta, in ultimele saptamani, revolutiile: Yemenul, Iordania, chiar Siria sau Algeria au sanse sa fie, nu neaparat in aceasta ordine, urmatoarele regimuri care se pregatesc sa dea piept cu presiunea maselor in ceea ce deja a fost numita o "primavara a popoarelor" orientale, cu trimitere la fenomenul de emancipare declansat in Europa cu peste 160 de ani in urma.

De ce se striga insa acum "Kefaya!" ("Destul!") in Orientul Mijlociu si ce pericole stau in fata unor rasturnari atat de bruste de regim?

Daca in Romania, in 1989, revolta strazii a adunat laolalta generatia "decreteilor" (nascuti dupa decretul dat de Nicolae Ceausescu in 1966 prin care se interziceau avorturile), in Orientul Mijlociu inima protestelor sunt tinerii care abia se nasteau cand dictatorii de azi se instalau in functie. narmati pe langa pietre si sticle incendiare si cu telefoane mobile de pe care isi striga lozincile direct pe Twitter sau retele sociale, acestia isi cer in primul rand dreptul de a participa la o bunastare pe care in ultimele decenii o casta conducatoare a confiscat-o in propriul beneficiu. nsa in spatele acestor solicitari, in mare parte justificate, planeaza pericolul alunecarii Orientului Mijlociu intr-o zona de influenta greu reversibila a extremismului religios. O perspectiva greu de acceptat de Occident, cel putin in cazul Egiptului, cea mai importanta tara din Orientul Mijlociu, principalul aliat al Israelului in lumea araba si, din 1979 incoace, contragreutatea puternic sustinuta de la Washington la tendintele de islamizare pe care Iranul a tot incercat sa le impuna.

Recent, insa, echilibrul geopolitic a inceput sa se strice, iar Teheranul a reusit sa impuna in Liban un premier din pepiniera de cadre a militiilor siite Hezbollah.

Constient de cat de mult sperie Occidentul orice amenintare cu preluarea controlului de catre un regim islamic intr-o tara de tranzit comercial atat de importanta precum Egiptul, presedintele Hosni Mubarak si-a definit regimul doar pe binomul maniheist "Daca nu mai sunt eu, atunci vin ei", unde "ei" reprezinta cea mai coagulata forma de opozitie a tarii, Fratii Musulmani, verisorii ideologici ai Hamas, organizatia palestiniana considerata de Statele Unite terorista. Pentru Washington, care intretine de peste trei decenii o relatie foarte stransa cu Egiptul (inclusiv pe plan financiar, prin ajutoare anuale care anul trecut au fost de 1,5 miliarde de dolari), perspectiva ca un guvern islamist sa dicteze asupra tarifelor de traversare a Suezului sau, mai grav, impotriva procesului de pace dintre Israel si lumea araba a fost indeajuns de indezirabila pentru a continua sprijinirea regimului Mubarak. (Din fericire, Fratii Musulmani au facut in aceste proteste cateva erori tactice care i-au transformat intr-un actor secundar, nu intr-un pionier al revoltei din strada; nu este insa exclus ca influenta lor sa revina pe crestere daca turbulentele civile se amplifica.)

Atent la perceptia pe care o lasa in exterior, "faraonul" egiptean a neglijat potentialul de revolta al propriilor supusi: desi economia Egiptului a crescut in ultimii ani intr-un ritm sustinut (in anul de criza 2010, avansul a fost de aproape 6%), deficientele sale structurale au facut ca tocmai tinerii - si dintre ei cei mai scoliti - sa profite cel mai putin de aceste evolutii: in randul tinerilor absolventi de invatamant superior pana in 30 de ani, somajul este de peste 30%, similar cu cel intalnit in grupa demografica 15-24 de ani. n tot Orientul Mijlociu, inclusiv Egipt - care e si cea mai mare tara araba, aceasta grupa de varsta reprezinta circa doua treimi din intreaga populatie. Astfel, dintre cei 80 de milioane de egipteni, cel putin 50 de milioane au destule motive sa nu-si doreasca perpetuarea status-quo-ului: tinerii absolventi de facultate, adesea de specializari necautate pe piata muncii, se lovesc si de un alt obstacol - incremenirea economiei egiptene in mainile unei caste bine conectate la anturajul presedintelui Mubarak.