Acesta este adevarul despre Irakul de astazi: tara e atat de distrusa, incat s-ar zice ca nu mai poate sa aiba nici macar un razboi civil ca lumea.

Sunt atat de multi oameni care omoara atat de multi alti oameni pentru atat de multe motive diferite - religie, crima, politica -, incat toate propunerile pentru rezolvarea problemei par ridicole.

A fost posibil sa potolim razboiul civil din Bosnia prin transformarea tarii intr-un fel de federatie, pentru ca principalele parti implicate in acel conflict erau rezonabil de coerente, cu lideri care puteau sa incheie o intelegere si sa-si rezolve disputele.

Dar Irakul este acum atat de faramitat, impartit intre lideri tribali, teroristi straini, bande, militii, partide, politie si armata, incat nimeni nu mai pare in stare sa salveze pe nimeni. Irakul a intrat intr-un stadiu dincolo de razboiul civil - a trecut de la destramare la prabusire. Nu mai e versiunea araba a Iugoslaviei. Este deja jungla lui Thomas Hobbes. In aceste conditii, trebuie sa vedem care sunt adevaratele noastre variante pentru Irak: 10 luni sau 10 ani. Fie plecam din Irak treptat in 10 luni si incercam sa-l stabilizam cumva, fie acceptam ca singurul mod in care Irakul n-o sa fie un stat ratat este s-o luam de la inceput si-l construim de la zero, ceea ce ne va lua zece ani. Asa ceva ne-ar cere sa reinvadam Irakul cu inca cel putin 150.000 de soldati, sa zdrobim militiile sunite si siite, sa controlam frontierele si sa construim de la zero institutiile si cultura politica a tarii. 

Cine zice ca putem sa mai antrenam niste soldati si niste ofiteri de politie irakieni si sa plecam in doi sau trei ani ori minte, ori e prost. In momentul in care am pleca, Irakul s-ar prabusi. Nu putem sa facem nimic pana la sfarsitul de mandat Bush care sa creeze un Irak stabil autosustenabil - si "autosustenabil" este aici criteriul de baza. 

In noua lui carte - pe care nu trebuie s-o pierdeti - despre impactul culturii asupra dezvoltarii economice si politice, "The Central Liberal Truth", Lawrence Harrison ob-serva ca unele culturi sunt "inclinate spre progres", iar altele sunt "rezistente la progres". In lumea arabo-musulmana de astazi, fortele culturale rezistente la progres par sa fie prea puternice, in special in Irak, si de aceea e atat de greu sa infiintezi acolo institutii democratice durabile, spune el.

"Unii ar putea sa-si aduca aminte de impunerea cu succes a democratiei in Germania de Vest si Japonia dupa cel de-al doilea razboi mondial", adauga Harrison. "Dar oamenii din cele doua tari carora le-a fost impusa democratia erau membri cultivati ai unor societati unite si institutionalizate, cu traditii de asociere - ceea ce numim noi azi «capital social». Irakul statea prost aici de la inceput si acum se indreapta spre faliment."

La 12 februarie 2003, inainte de razboi, am scris un comentariu in care ofeream ceea ce eu am numit "regula magazinului de ceramica" pentru Irak: "Ceea ce spargi devine al tau". Nu era un argument impotriva razboiului, ci mai degraba un mesaj de avertizare despre nevoia de a-l porni impreuna cu aliati, pentru ca transformarea Irakului va fi un efort de proportii. (Colin Powell s-a legat de asta si a folosit fraza pentru a incerca sa-l convinga pe presedintele Bush sa actioneze cu mai multa prudenta, dar Bush n-a bagat in seama sfatul lui Powell.)

Dar "regula magazinului de ceramica" era gresita, pentru ca Irakul era deja destul de distrus inainte sa ajungem noi acolo - distrus, se pare, de 1.000 de ani de autoritarism arabo-musulman, trei decenii de conducere brutala a sunitilor baasisti si un istovitor deceniu de sanctiuni ONU. Era tinut laolalta doar de mana de fier a lui Saddam. Daca am fi ocupat tara asa cum trebuia si am fi inceput terapia politica, e posibil ca o mana de fier americana sa fi fost in stare sa tina Irakul pentru un timp suficient ca sa-l punem pe un nou fagas. Dar in loc de asta am creat un vid, pentru ca nu am deplasat suficiente trupe.

Vidul a fost umplut de indivizi sangerosi, suniti din Partidul Baas ori din Al-Qaida, care i-au macelarit pe siitii irakieni pana cand acestia n-au mai suportat si au inceput sa riposteze, ceea ce ne-a adus unde ne aflam astazi. Lumea sunita ar trebui sa se spanzure de rusine pentru barbaria pe care a tolerat-o si a sprijinit-o tacit la sunitii din Irak, a caror violenta de la inceput a avut un singur tel: America trebuie sa esueze in eforturile sale de a aduce politici progresiste sau democratie in aceasta zona. America trebuie sa esueze - nu conteaza cati irakieni trebuie ucisi, America trebuie sa esueze.

Aceasta ne-a lasat cu doua optiuni imposibile: daca nu suntem gata sa facem ce trebuie ca sa zdrobim fortele intunericului si sa reconstruim Irakul cum se cuvine, atunci trebuie sa plecam - nu are niciun rost sa continuam sa ne impiedicam ca pana acum. Ar insemna sa aruncam alte si alte vieti nevinovate intr-o groapa din ce in ce mai adanca, umpluta cu tot mai multe cioburi.

Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 20 decembrie al BUSINESS Magazin