Inainte de a scrie acest text i-am ascultat pe cei de la Parazitii, care mi-au furnizat si titlul, dar si starea necesara pentru a scrie. Iar ideea mea si a titlului este simpla: mi-as dori ca noi, romanii, sa nu ratam criza aceasta. Sa ne doara astfel incat sa stim cum este atunci cand este intr-adevar rau. Putand face comparatiile, in viitor vom actiona, cel putin doua sau trei generatii, pentru a ne feri de astfel de situatii. Plastic vorbind, mirosul grajdului ne va face sa apreciem la justa valoare, sa cautam parfumul, iar un deget invinetit ne va ajuta sa ne pastram bratul intreg.

 

Ideea mea de abordare a crizei difera in mod fundamental de ipocriziile cu “consuma produse romanesti”, asa cum solutia propusa de Rauh si Zingales pentru producatorul de automobile american, adica intrarea sub protectia legii falimentului, nu inseamna ca profesorii nu sunt niste buni americani, ci faptul ca sunt niste americani lucizi. Spun ipocrizii, pentru ca si in cazul celor trei mari companii din Detroit am vazut revarsandu-se, saptamana trecuta, un val de ipocrizie: este vorba de reactia politicienilor americani, de criticile lor la faptul ca stabii companiilor auto au venit la Washington la bordul unor luxoase avioane private, dar cu cana de tinichea a cersetorilor in mana (Washington Post dixit). Personal, cred ca decat sa mimezi penitenta, umilinta, mai bine te porti normal, civilizat, prefacatoria fiind de o mie de ori mai rea.

 

Sigur ca Rick Wagoner, directorul executiv de la General Motors, putea folosi o cursa aviatica sau putea chiar sa faca, mai ieftin, autostopul; dar el are, pana una-alta, niste prerogative ale functiei printre care si, sunt sigur, un jet privat, a semnat un contract, are niste responsabilitati, raspunde in fata unui Consiliu de Administratie si a actionarilor, iar daca a gresit undeva in modul in care si-a condus compania, se va gasi un procuror care sa-l puna sub acuzare. 20.000 de dolari, cat a costat zborul, nu reprezinta o suma care sa salveze General Motors si pe cei 260.000 de angajati ai companiei. Cum nici cele 25 de miliarde de dolari cerute Congresului nu ar fi insemnat decat prelungirea agoniei companiei. Asa cum nici consumul de rosii sau condusul de masini romanesti nu vor face criza mai usoara la Bucuresti, Timisoara sau Pitesti.

 

Si, la fel cum zic si mai sus, nici n-ar trebui sa incercam sa depasim criza, ci sa o lasam sa ne invete cum sa ne schimbam.

 

La un moment dat, la inceputul crizei, atunci cand aceasta nu trecuse inca oceanul, in Romania a circulat o idee cu care sunt numai partial de acord - este vorba de starea permanenta de criza pe care a trait-o Romania in ultimele doua decenii, de multele probleme de ordin financiar, fiscal, energetic, administrativ sau social carora romanul a trebuit sa le faca fata, precum si modul in care autoritatile, institutiile sau companiile, ba chiar si cetateanul, s-au descurcat.

 

Or, slabiciunile noastre actuale, mai accentuate decat ale altor natii, cred ca sunt generate tocmai de faptul ca romanul se bazeaza pe <a se descurca>, inainte de <a construi>, <a gandi>, <a munci>, <a respecta> sau <a fi respectat>.

 

Crizele au fost multe in Romania, dar nici una nu s-a implinit, nu s-a finalizat pentru a genera si efecte pozitive. Criza adevarata a fost cea din Bulgaria din urma cu zece ani, cand functiona consiliul monetar, salariul minim pe economie era de 3,6 dolari, iar inflatia de 600%, lucruri pe care romanii nu le-au trait niciodata. Romanii au trait un rau bland, ca sa ma joc putin cu cuvintele: inflatie de doua cifre, ceva caderi de banci, ceva economii risipite, ceva pierderi de slujbe, dar nimic brutal, ferm, dur. 

 

Crizele curata sistemul, inlatura partile negative, ceea ce nu mai functioneaza; in schimbul necazurilor pe care le produc, crizele elibereaza noul, energiile pozitive si creativitatea. Un exemplu este criza dot-com, care a limpezit sistemul, a asezat noua economie pe fagasul interactivitatii si a generat fenomene de genul Google sau Facebook. La baza actualei crize cred ca sta mai putin lacomia aceea de care se tot vorbeste si cu atat mai putin capitalismul in sine si mai mult, mult mai mult, politicile guvernamentale care au “impins” Freddie Mac si Fannie Mae, companii controlate de stat, catre o plaja de clienti cu un grad ridicat de risc. La noi aceleasi politici de stat au insemnat ani de-a randul ceea ce incearca americanii acum, adica prelungirea agoniei, mentinerea cu orice pret a bolnavului in viata - la noi au fost Bancorex, Banca Agricola, Tractorul Brasov, colosi consumatori de energie sau intreprinderi neperformante. Lipsa de infrastructura ne-a costat, si cand spun infrastructura, ma gandesc nu numai la sosele sau poduri, ci si la scoli sau locuinte.

 

In tot acest timp, ne-am descurcat. Asa de bine, incat smecheria este asimilata reusitei; mai mult, vad initiative la nivel de autoritate a statului cu parfum pregnant de “descurcareala” in detrimentul sprijinului real.

Imi pare rau sa o repet, dar vreau sa va doara. Mai ales ca, filozofeaza Parazitii, “prea multi romani isi pun speranta in 6 din 49”.