Daca o prisaca poate ilustra modelul firmelor bazate pe soft liber, nu ne ramane decat sa admitem ca Linux-ul a fost creat de viespi. Pentru multa lume, chestiunea open source software (OSS) pare simpla: niste amatori pasionati se apuca sa dezvolte un program, se organizeaza si colaboreaza prin internet, permit oricui doreste sa se implice, iar rezultatul acestui efort este oferit gratuit oricui. Pare un hobby nevinovat si oarecum naiv, din care participantii - de obicei tineri programatori - se aleg cu niste foloase imateriale, dar valoroase. Invata sa colaboreze la proiecte de mai mari dimensiuni, socializeaza si invata din experienta altora si eventual obtin o oarecare notorietate si bune recomandari in CV. Plus ceva mandrie profesionala si civica. La urma urmei, e vorba doar de o investitie de munca in timpul liber, fara riscuri majore.

Aceasta imagine poate fi relativ corecta daca ne referim la anumite proiecte, mai ales in perioada de inceput al fenomenului (nucleul Linux e un bun exemplu). S-au cautat modele care sa incadreze pe cat posibil intr-o logica economica, s-a vorbit despre “economia darului”, despre “peer production” si s-au identificat precedente istorice - de pilda traditionala claca a fost practicata in mai toate economiile rurale. Imaginea insa s-a schimbat intre timp, deoarece marile companii au inteles ca softul open source e o buna modalitate de a “comodiza” complementele produselor lor (de exemplu, pentru producatorul de softuri specializate e convenabil ca sistemul de operare sa devina un soi de infrastructura publica) si s-au implicat in multe proiecte, astfel incat astazi o buna parte din proiectantii de soft open source sunt salariati platiti, iar unele fundatii create pentru sustinerea logistica a unor proiecte de succes (de pilda Mozilla Foundation) se bucura de finantari generoase. Altfel spus, modelul open source a mai pierdut din exotism, facandu-si loc in economia mainstream. Desigur ca mai exista pasiune, altruism si hobby, dar acestea nu mai sunt suficiente pentru o caracterizare. Lumea a inceput sa inteleaga ca softul liber nu e chiar gratuit si ca exista costuri - uneori semnificative - pe care adoptarea sa in companii le implica. Plus anumite riscuri.

Asa au aparut notiunea de “professional open source” (POSS): companii orientate spre dezvoltarea, intretinerea si comercializarea unor softuri open source. Acest model de business este mai greu de descris, deoarece induce un nou paradox: de ce ar dori o comunitate (obligatorie pentru un proiect open source) sa contribuie voluntar la niste produse din care o companie castiga bani? Standardul pentru acest gen de model este MySQL, dar exista tot mai multe companii similare ca afacere (eZ Systems, Pentaho etc.). Ca mai totdeauna, o metafora poate fi mai sugestiva decat o teorie, iar James Dixon - “Chief Geek” (adica CTO) la Pentaho - a gasit-o poate pe cea mai potrivita: prisaca. Asadar, stuparul este compania POSS, albinele sunt comunitatea, iar cumparatorii de miere si ceara sunt, desigur, clientii.

Stuparul furnizeaza infrastructura (stupii, adica sistemele tehnice de colaborare, repozitorul de cod etc.) si are tot interesul sa creeze cele mai bune conditii pentru albine (de exemplu sa le duca in zonele potrivite, in functie de sezon), pentru ca daca acestea sunt nemultumite, nimic nu le impiedica “s-o roiasca”. In termenii softului open source, acest fenomen corespunde ramificarii unui proiect (fork), adesea cu consecinte nefaste pentru proiectul original. Albinele fac ce stiu ele mai bine: miere si ceara - adica discuta directiile proiectului, contribuie cu idei si cod, semnaleaza sau corecteaza erori si asa mai departe. Stuparul vinde mierea si ceara pe diverse canale, iar cu banii obtinuti isi recupereaza costurile de distributie si isi poate permite sa mai cumpere stupi si sa-si extinda ferma. Pentru asta are neaparata nevoie sa atraga “regine”, adica sefi de proiect de varf, cu experienta si autoritate, capabili sa coaguleze sau sa extinda comunitatea. Un amanunt interesant: cumparatorul nu prea vrea sa aiba de-a face cu albinele si, evident, nu agreeaza perspectiva de a-si lua singur mierea din faguri. El vrea sa aiba de-a face cu un semen (company-to-company) si cu un produs complet (adica un soft cu garantii, suport, manuale).

Desigur ca se poate broda in continuare pe aceasta analogie, dar ideile sunt clare. Pe de-o parte e o strategie din care toate partile au de castigat. Pe de alta parte, se poate observa ca in varianta POSS toate avantajele softului liber se pastreaza si, in plus, se amelioreaza punctele slabe (mai ales in zona serviciilor si a marketingului).