Cine stie cati cititori s-au intrebat de ce in L’Espresso sumarul apare dupa circa 30-40 de pagini de la inceput. Uitati-va insa cu atentie la ce este inainte de pagina de sumar: pe langa publicitate si caricatura lui Altan (1), exista rubrici fixe, o serie de curiozitati adunate sub titlul de “Confidential” si anunturi de carti sau discuri vandute impreuna cu revista. Daca scoateti intreg fasciculul de dupa sumar, ca si cum ati vrea sa-l aruncati, vedeti ce ramane in paginile finale: alte rubrici de diferite genuri si posta redactiei, pentru a sfarsi cu Scalfari (2) sau cu editorialul meu.

Este vorba pana la urma de texte fara vreo legatura cu actualitatea stricta (adica cu fapte intamplate cu o zi inainte) si care pot fi trimise, paginate si tiparite cu ceva timp in avans, pentru ca L’Espresso numara mai bine de 200 de pagini si, daca il gasiti la chioscul de ziare de obicei in dimineata zilei de vineri, nu puteti crede ca a fost tiparit in totalitate in noaptea dinainte. In schimb, in sectiunea de dupa sumar se afla articolele de cea mai stricta actualitate, lucruri trimise la tipar in ultimul moment, impreuna cu sumarul, ce trebuie sa tina cont de aceste stiri “fierbinti”.

Iata de ce acest comentariu pare a ignora faptul ca au avut loc alegerile si rezultatul lor. Pur si simplu pentru ca eu am scris si am trimis textul inainte de fatidica zi de 13 aprilie. Toate aceste constrangeri au insa si o parte buna: L’Espresso, de pilda, chiar daca nu se poate preface ca nu stie ceea ce tocmai s-a intamplat, si s-a grabit sa iasa mai devreme pentru a va vorbi despre rezultatele electorale, nefiind obligat de obicei sa spuna cu sufletul la gura ce s-a intamplat cu o zi inainte, se poate concentra pe anchete si articole de reflectie si aprofundare. Era o vorba pe vremuri: pentru stiri de ultima ora exista cotidianul.

Dar oare cotidianul mai are aceasta functie cu adevarat? Nemuritorul Achille Campanile (3) spunea inca din 1962 ca in timp ce telejurnalul de seara, fata de cotidianul din ziua urmatoare, era precum o telegrama incheiata cu “urmeaza scrisoarea”, cotidianul din ziua urmatoare era o scrisoare ce ar fi trebuit sa se sfarseasca cu “urmeaza telegrama” (dar in realitate ar trebui sa zica “vezi telegrama” deja trimisa).

Rasfoiesc un cotidian pe a carui ultima pagina sunt prezentate stirile “pe scurt”. Cu adevarat poate fi evitata lectura intregului ziar, pentru ca in aceasta micuta coloana se spune tot ceea ce trebuie stiut. Pacat ca eu aceste lucruri le stiu deja, pentru ca mi-au fost spuse cu o seara inainte la jurnal. Daca asa sta situatia, atunci despre ce mai face vorbire un mare cotidian, ce numara circa 80 de pagini, daca nu mai bine, si nu poate avea mai putine, pentru a putea gazdui suficienta reclama?

Pe de-o parte, el trebuie sa repete stirile date la telejurnal si sa le dezvolte, tinand cont de faptul ca multi cititori s-ar putea sa nu se fi uitat la televizor cu o seara inainte. Dar si-asa tot s-ar descurca cu patru sau cinci pagini. Iar in restul ar putea sa se dedice aprofundarii, analizei faptelor, investigatiilor, si o face (printre altele, furand “painea” saptamanalelor). Si in sfarsit, da pe-afara de barfe. Atentie, barfa nu-i vizeaza doar pe amorezii unui fotomodel sau ticurile unui politician ramolit. Se poate barfi cu privire la dez¬¬baterea electorala, la cea mai atroce dintre crime, se poate barfi scotand in evidenta o vorba oarecare spusa la ni¬me¬reala de un ministru sau intreban¬du-ne de ce Primaria Romei nu-i cere scuze Bisericii pentru crestinii devorati de lei la Colloseum. Si mai ales, exista tendinta de a transforma in barfa o stire in adevaratul sens al cuvantului, atunci cand unui fapt important (cutremur, accident de munca mortal, criza unei companii aeriene) i se dedica nu unul, ci cel putin patru articole, in care toata floarea cea vestita a corespondentilor speciali este obligata sa povesteasca si sa comenteze evenimentul din patru perspective diferite - ajungand insa fatalmente sa repete acelasi lucru in patru maniere diferite. Iar noi citim, adeseori satisfacuti sa auzim aceste patru opinii, dar de fapt pierzand timp pentru a afla de patru ori ceea ce (mai ales) stiam deja.

Asa se face ca ziarul devine precum o reuniune de familie, unde bunicul repeta pentru a mia oara o istorie din vremea bombardamentelor, tatal isi expune cu lux de amanunte cliseele sale cu privire la situatia economica, apoi este luat putin in tarbaca vecinul despre care toata lumea stie ca este incornorat sau este comentata emisiunea de televiziune tocmai incheiata. Nimic rau, dimpotriva, o minunata mostra de socializare, dar la inceputul inceputului, nu aceasta era menirea gazetelor, ferestre care de-odata si neasteptat se deschideau in fiecare dimineata asupra neprevazutului.

Asupra acestei transformari a gazetariei nu are sens sa faci pe moralistul: nu este vina nimanui, pentru ca este o stare de fapt, la fel ca gaura din stratul de ozon, provocata de dezvoltarea tehnologica. Dar este un fapt stanjenitor.

1. Francesco Tullio Altan, caricaturist italian ale carui lucrari apar in L’Espresso, Panorama si La Repubblica

2. Eugenio Scalfari, scriitor si jurnalist, fondatorul cotidianului La Repubblica, este unul dintre editorialistii saptamanalului L’Espresso

3. Achille Campanile (1899-1977), romancier, dramaturg, ziarist si critic de televiziune, considerat drept unul dintre cei mai prolifici umoristi italieni ai sec. XX