Perioada istorica diferita a procesului de constituire a UE a insemnat si o schimbare de metoda fata de consolidarea statelor americane intr-o singura entitate statala. Astfel, integrarea UE s-a produs in etape: uniune comerciala/ vamala, apoi formal institutionala, economica si monetara, urmand ca ultima faza sa fie uniunea politica. Momentul initial al procesului de unificare a coincis la nivel mondial cu perioada de glorie a conceptului "big is good" sau "size matters".

Era perioada marilor corporatii internationale, a teoriilor privind reducerea de costuri datorita marimii companiei, inceputul erei globalizarii. Din acest unghi, putem privi crearea UE ca pe o gigantica fuziune care, in loc sa aiba loc la nivel corporatist, s-a initiat la nivel supra-national. Similar unei fuziuni corporatiste s-au bugetat costuri de aderare/ integrare, reduceri de costuri directe si indirecte. De asemenea, s-au enumerat si estimat nenumarate beneficii, mai greu cuantificabile, cum ar fi eliminarea documentelor vamale, libera circulatie a fortei de munca, consolidarea unei piete libere si cu mai putine imperfectiuni informationale etc.

Ceea ce au omis oficialii europeni din calcule, desi au fost enuntate ca principiu, au fost dificultatile pe care le vor intampina tarile membre ale Uniunii, atat la nivel economic, cat si politic, cultural sau social. In termenii fuziunii corporatiste, acestea se regasesc sub titlul de "diseconomies of scale" si au dus in ultimele doua decenii la opinia ca organismele mari devin birocratice, lipsite de adaptabilitate si pana la urma folosesc mai multe resurse decat genereaza.

Desigur, euro-scepticii au ridicat o parte dintre aceste probleme in diferite etape ale crearii UE. Rata de reusita a fuziunilor in domeniul corporatist (sub 20%) reflecta si ea sansele din punct de vedere economic ale integrarii. Oricum, decizia politica de creare a UE este acum istorie, precum si adoptarea monedei unice. Intrebarea care se pune este: poate UE sa supravietuiasca la nivel mondial?

Pe termen lung, UE poate supravietui cu succes numai daca devine un lider in domeniul noilor tehnologii, al cercetarii si inovatiei, deoarece pleaca de la o baza de costuri salariale mult mai mare decat competitorii sai, nu are resurse importante de materii prime sau energie si nici alte avantaje competitive sustenabile. Este exact ceea ce propune "agenda Lisabona", fara a oferi insa solutii concrete de realizare. Pe termen scurt, UE trebuie sa isi asigure independenta si suficienta ca piata de sine statatoare, dar si sa reduca drastic costurile de productie pentru a rezista ofensivei tarilor din Asia. Pentru ambele probleme, solutia pare simpla astazi: extinderea Uniunii spre est, acolo unde cererea de consum este mai mare, forta de munca mai ieftina, iar cadrul legislativ mai permisiv.

In secolele sau deceniile trecute, problemele legate de "improspatarea" si ieftinirea fortei de munca s-au rezolvat prin sclavie sau imigratie directa. Este un sistem verificat in timp, dar care are doua inconveniente: cere ca economia zonei respective sa creasca intr-un ritm suficient de mare pentru a absorbi forta de munca "noua" fara a afecta populatia deja existenta si necesita acceptarea din partea imigrantilor a unor standarde de viata (salarizare, acces la servicii de sanatate, educatie etc.) mai reduse decat ale populatiei native. Pe termen mai lung, imigratia mai creeaza si o alta problema: veniturile acumulate de imigranti nu sunt suficiente pentru a le asigura o viata decenta la batranete, asadar necesita un sistem de asigurari sociale si de sanatate care se dovedeste tot mai costisitor in timp si astfel genereaza o "spirala a imigratiei".

Solutia moderna pentru o crestere economica fortata se numeste extinderea UE catre tarile foste comuniste. Potentialul economic important, forta de munca relativ calificata, dar la fel de important, piata de consum au determinat inglobarea in Uniune a "rudelor sarace". Este un joc deosebit de riscant, al carui pret poate fi instabilitatea in regiune. Pe de o parte, extinderea geografica elimina in mare parte nevoia de imigratie directa. Din ratiuni obiective, putini dintre aspirantii la un nivel de trai superior isi permit sa se mute in vestul continentului.

Miza cea mare este imbunatatirea conditiilor de viata din tarile estice la un nivel acceptabil, dar inerent mai redus decat in Vest, si relocarea activitatilor cu valoare adaugata mai redusa in conditii de costuri mai apropiate cu oferta din tarile in curs de dezvoltare.

Pentru moment insa, pare a fi un moment total gresit de realizare a unei fuziuni supra-nationale sau oricum un proiect cu costuri mult mai mari decat cele estimate initial si cu beneficii incerte. Pe de alta parte, ar fi rezistat mai bine Europa la noul context economic in vechea structura? Probabil ca nu.

Dragos Cabat este vicepresedintele CFA Romania