Inainte de orice, un anunt: am intrat in Anul Sobolanului, conform calendarului chinezesc. Anuntul in cauza l-am facut pentru ca am bagat de seama ca aproape toti colegii mei editorialisti (spun asta numai pentru a comite o parafraza) s-au vazut obligati sa anunte, in varii texte si deosebit de intelepte formulari, schimbarea calendaristica. I-am inteles, pentru ca „Anul Sobolanului“ suna mult mai mai vandabil, mai editorialistic decat prozaicul „An al Porcului“, nu? Si in plus nu se putea ca tocmai eu, nascut intr-un an al sobolanului, sa ratez momentul.

Nu-i vorba ca data fiind importanta tot mai mare a Chinei in economia si politica lumii, anul chinezesc va deveni, in scurt timp, si calendar Pirelli, lucru de care sunt absolut sigur. La fel de sigur sunt si de faptul ca Francis Fukuyama a gresit cand a anuntat sfarsitul istoriei. Nu o spun nici din perspectiva filozofului Jacques Derrida sau a politologului Samuel P. Huntington, unii dintre cei mai importanti critici ai formularii, ci mai degraba a presedintelui venezuelean Hugo Chavez, care critica ideea in cauza in urma cu doi ani, in plenul ONU.

Toata filozofia de mai sus mi-a venit in minte in timp ce citeam relatarile de la ultima conferinta de presa a poetului rus Vladimir Putin. Nu sunt ironic, sa fim bine intelesi, poetii si presedintii rusi sunt subiecte prea serioase, pe care trebuie sa le relatezi sau sa le comentezi cuminte; dar mie, pur si simplu, din cele patru ore de discutii cu jurnalistii mi-a placut cel mai mult declaratia de avere a lui Putin, care s-a denuntat a fi cel mai bogat nu din Europa, ci din intreaga lume, pentru ca a adunat nu bani, ci emotii. Va inchipuiti ceva mai poetic decat a fi in clasorul cu emotii presate al lui Vladimir Putin? Cum inca presedintele rus a precizat ca a muncit din zori pana tarziu in noapte, nici n-am facut mari eforturi sa mi-l imaginez la masa de lucru, studiind atent o emotie bine fixata in penseta.

Pe urma obiectul studiului e fixat de o foaie pe care scrie „emotie europeana de cand le-am taiat gazul“ sau „emotie ucraineana de cand am carmit rachetele“. Si mai are Vladimir Putin o emotie, romaneasca. Ma rog, are mai multe (o sa le amintesc pe cea a tezaurului sau pe cea basarabeana), dar o sa ma opresc cu precadere la una, care revine, periodic, in discursul si interesul public romanesc, emotia conductei. Asemeni cumparatorilor de chitare londonezi, o mare parte din publicul romanesc stie patru acorduri simple: „sa treaca si pe la noi o conducta“.

Un refren deja enervant, pentru ca nu conteaza a cui este, ce transporta ea si de unde; este o idee abstracta, o conducta care vine de nicaieri, duce spre niciunde si are numai calitatea, suficienta, de a trece prin Romania. Aducand belsug si bunastare, desigur. Iar Vladimir Putin este, in mintea acelei mari parti a publicului romaneasc, unul din motivele pentru care cele patru acorduri de chitara ies distonante. Acest lucru poate fi adevarat. Nu, la nivel de principiu este adevarat.

Francis Fukuyama a crezut ca disparitia comunismului ca ideologie de stat si universalizarea democratiei si a capitalismului reprezinta finalul istoriei asa cum o citim in manuale, uitand faptul simplu ca atat timp cat suntem, ca oameni, „noi“ si „ei“, nu are cum sa fie asa. Noi, adica cei apropiati, orasul, zona, natia, prietenii sau cercul de pasionati si ei, adica „aia de la patru“, sau cei de la compania rivala sau regatenii sau moldovenii sau rusii sau cine mai stie cine. In acest context, renuntarea la refrenul conductei si un set de actiuni logice, cursive legate de energetica romaneasca, fara a mai vorbi de o politica externa coerenta ar fi ceea ce trebuie.

Adica sa lasam conductele ce ne ocolesc si sa speculam ceea ce avem, concentra ndu-ne pe resurse energetice alternative, pe atragerea de investit ii in domeniu, pe furnizarea de servicii, pe formarea de specialisti. Anul sobolanului ar trebui sa fie un an al belsugului si, daca am administra intelept ceea ce avem, chiar am obtine bunastarea conductei, fara conducta. Oamenii, inchei filozofic, vin si se duc, iar pana la urmatorul an al sobolanului, poetul care si-a facut bilantul va ramane doar o amintire.

Mizez aici, trebuie sa recunosc, si pe orgoliul lui Medvedev, care, daca va ajunge presedinte, nu cred ca se va lasa prea mult eclipsat de premierul sau, fie el si un colectionar de emotii. Ce bine o sa fie cand si la noi presedintii si premierii se vor fi lasat de colectionat emotii si vor trece la treaba.