IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Dacă îi întrebi de ce fac aşa, vor spune că pentru a crea disciplină. Crearea unei stări de spirit însă, pentru că disciplina este o stare de spirit, nu este o manifestare, se poate face doar prin mecanismele atragerii, nu prin cele ale constrângerii, iar atragerea este cel mai important instrument de conducere a oamenilor. Mai mult, disciplina presupune şi discipoli, adică persoane care învaţă sau care se aliniază prin facilitare, dar din propria voinţă.

Energia pe care o resimt discipolii este totdeauna una care hrăneşte, de învăţare şi de creştere, pe când energia pe care o resimt oamenii care „trebuie să„ este una de inhibare, de consum şi de frustrare. Disciplina implică totdeauna, procedura exclude. Prin disciplină oamenii gândesc şi folosesc procedurile ca instrumente pentru că le uşurează munca, dar doar prin respectarea procedurilor în sine oamenii devin instrumente în slujba procedurilor care le îngreunează munca.

De la „trebuie să„ până la disciplină este „pentru că„. Iar ce urmează după pentru că ar „trebui„ să fie o viziune şi un sistem de valori care să motiveze şi să cointereseze „pentru ca„ cei implicaţi să participe cu un nivel de angajament cât mai mare. Dacă „pentru că„ este urmat de „aşa se face„ sau de „aşa am zis eu„, deja ne-am depărtat de disciplină şi de atragere şi suntem în zona incompetenţei şi a coerciţiei. Atragerea în actul de conducere înseamnă responsabilitatea permanentă de a crea viziune şi motivaţie, coerciţia înseamnă fuga permanentă de această responsabilitate şi lipsa de angajament garantată a celor din jur.

Cred puternic că rutina şi procedurile sau regulile sunt cel mai important instrument de creştere şi de performanţă, deci de disciplină, dar în clipa în care nu există o intenţie explicită pentru scopul în care sunt folosite şi cel care încearcă să le impună nu poate justifica de ce există şi de ce ar trebui urmate, ele vor lucra exact împotriva intereselor pe care de fapt vrem să le susţinem. Fără un sistem de valori care să le susţină, regulile şi procedurile ne vor încurca în loc să ne ajute.

Gândiţi-vă la toate lucrurile pe care le faceţi pentru că trebuie. Cu siguranţă acolo unde aveţi consecvenţă mare este pentru că există şi un motiv care vă implică, altul decât pentru că „aşa se face„, ci probabil pentru că şi „vreţi„. Identificarea mecanismelor prin care putem genera „vrutul„ în noi şi în ceilalţi este indicatorul că suntem aproape de disciplină. De ce, până la urmă, ar respecta procedurile? Dacă o fac din teamă că îşi pierd locul de muncă, o vor face cu efort minim, cât să nu încalce sistemul de reguli şi proceduri, însă dacă o fac pentru că procedurile îi ajută să îşi atingă mai uşor obiectivele, vor depune cu uşurinţă un efort mai mare şi mai aliniat cu direcţia spre care se îndreaptă organizaţia.

În plan personal, exemplul cel mai la îndemână este cel al relaţiei dintre părinţi şi copii. În mod evident un adult ştie de ce sunt utile spălatul pe dinţi sau cititul, dar între a şti aceste lucruri şi a crea disciplină în legătură cu ele calea este lungă şi plină de frustrări oricum, oricât de bine aţi face. Mecanismul coercitiv, „pentru că aşa zic eu„ sau „pentru că aşa se face„, poate funcţiona maximum pe termen scurt, iar mecanismul atragerii poate fi ignorat cu consecvenţă o perioadă semnificativă de timp, dar de la un moment dat va începe să producă efectele dorite şi se va ambala de la sine. Unul consumă nervi şi efectele sunt volatile, altul cere răbdare şi consumă şi nervi, dar combinaţia din urmă este mult mai productivă şi mai sustenabilă. În cazul coerciţiei execuţia se întâmplă pentru că „aşa ai spus tu", iar în cazul atragerii execuţia este alegerea mea personală.

„...dar am spus de o mie de ori„ este o altă afirmaţie în pseudo-legătură cu disciplina. Da, dar modelele de gândire sau convingerile oamenilor nu se schimbă auzind de o mie de ori ceva, ci crezând într-un ceva pe care îl poţi auzi o singură dată. Este probabil doar o problemă de reformulare...