DRAGOŞ PĂTROI este consultant fiscal şi cadru universitar asociat la ASE Bucureşti.

Unele voci vorbesc de suma de 10 miliarde de euro, altele avansează ipoteza unei sume undeva în jur de 50 de miliarde de euro. Sincer, o estimare în acest sens mi se pare cel puţin hazardată, cu un pronunţat caracter empiric, dintr-un motiv foarte simplu, respectiv provenienţa sumelor de bani, care se împart în 3 mari categorii: ilegale, semilegale (în unele accepţiuni, „aparent legale„) şi legale (aici am în vedere sumele nerepatriate aferente câştigurilor de capital din companii de tip holding).

Pe de altă parte, nu puţini sunt cei care susţin că nu mai sunt cine ştie ce bani afară, iar cei care mai sunt nu şi-ar dori neapărat să se şi întoarcă, deoarece cei care au vrut să-şi aducă banii în ţară deja au făcut-o, prin diferite entităţi şi structuri înregistrate în paradisuri fiscale. Şi atunci, de ce ar fi acum un moment oportun pentru promovarea unei astfel de măsuri? În opinia mea, aducerea banilor în ţară ar crea un surplus de lichiditate pe piaţă, fapt deloc de neglijat, mai ales în condiţiile în care statul acţionează ca un veritabil şi extrem de consistent purtător al cererii de masă monetară, prin împrumuturile pe care le contractează, inclusiv pe piaţa internă.

Cu toate acestea, tot mai multe voci afirmă că sume considerabile de bani „băltesc„ şi acum în sectorul bancar, şi astfel apare întrebarea dacă aceşti bani ar putea fi transformaţi în resurse investiţionale şi, implicit, direcţionaţi către domenii asumate de guvern ca fiind prioritare (cum ar fi, spre exemplu, programele de privatizare ale companiilor de stat) sau se vor orienta tot către economisire sau, cel mult, către tranzacţii financiare de tip speculativ.

Deşi Marek Belka (şeful departamentului pentru Europa din FMI la momentul respectiv) asimila amnistia fiscală cu „un semn de disperare„, personal nu împărtăşesc această idee, deşi nu cred în moralitatea unei astfel de măsuri, aşa cum nu cred nici în „moralitatea„ evaziunii fiscale. Aş vedea mai degrabă amnistia fiscală ca o recunoaştere tacită a existenţei (reale!) a unor imperfecţiuni - de natură legislativă, dar, mai ales, procedurală, instituţională - în identificarea şi prelevarea obligaţiilor fiscale datorate de unele categorii de contribuabili. Dacă vreţi, „gradul de disperare„ poate fi apreciat mai exact doar în momentul transpunerii în practică a unei eventuale amnistii fiscale, în funcţie de condiţiile, criteriile şi modalităţile efective de implementare a acesteia.

Cred însă că, pe lângă aspectul pecuniar al problemei (în speţă, impozitul aplicat asupra sumelor repatriate ca urmare a unei amnistii fiscale), o dimensiune foarte importantă o joacă şi garanţiile morale pe care autoritatea publică este dispusă să le ofere „fiilor rătăcitori„. Aici trebuie precizat faptul că, la nivel european, s-au prevăzut limitativ cazurile în care pot fi efectuate verificări în acest sens, exclusiv cu un caracter administrativ, respectiv în cazul fraudelor în materia TVA şi a fraudelor fiscale (Regulamentul nr. 203/17089/CE), dar şi în cazul operaţiunilor de spălare a banilor care au ca scop final finanţarea actelor de terorism.

În orice altă situaţie aceste verificări sunt excluse şi pe deplin refuzate, iar verificarea sumelor de bani ce au părăsit teritoriul naţional, iniţiate de către ONPCSB, nu pot fi folosite în cadrul procedurilor judiciare ori a verificărilor fiscale decât cu consimţământul expres al statului căruia i s-a solicitat efectuarea acestor verificări (a se vedea memorandumurile de înţelegere cu fiecare stat membru/parte).