Saptamana trecuta vorbeam, in primul episod al maimutelor in copaci, de cele trei crize prezente in media internationala - cea financiara, cea a petrolului si cea alimentara. Maimutele de care vorbesc sunt antreprenorii, care actioneaza in padure - spatiul de productie. Tarile, padurea, se dezvolta pe masura ce maimutele trec dintr-un copac in altul, din zonele sarace ale padurii in cele mai productive, cu fructe mai mari. Dar, pentru a usura mersul maimutelor, ar trebui ca distantele dintre copaci sa permita salturi usoare.

Prima greseala care se face este, in opinia mea, disocierea celor trei crize. Ele nu sunt separate si nu coabiteaza in economia mondiala intamplator; in realitate avem de-a face cu un fenomen unic, pe care am putea sa-l numim Criza, dar numai pentru fluenta discursului. Pentru ca nu putem separa aparentul element declansator, caderea pietei imobiliare americane, de majorarea pretului petrolului si, acum, de cresterea unor preturi la produse alimentare; avem de-a face cu niste bani care au iesit din terenuri si case si instrumente financiare sofisticate si s-au refugiat in pietele de marfuri, bani care acum trag linie si contabilizeaza. Sigur ca in jurnalele de stiri sau in postarile frugale de pe bloguri e greu de explicat ce si cum (iar revistele de business sunt plicticoase, as adauga cu un zambet), asa ca luam o atitudine solemna, punem pe ecran imagini cu afro-africani zbatandu-se dupa o paine, dam legatura intr-un supermarket de unde aflam ca pretul uleiului s-a dublat, la o benzinarie de unde unul zice ca o sa fie 200 de dolari si ne intoarcem in studiou, unde analistul precizeaza si el ca bla, bla, bla. Si tocmai am creat premisele unor noi cresteri de preturi, dar nu se poate compara asta cu sentimentul plenar al satisfactiei trebii bine facute.

In primul rand crizele nu sunt ca la meteo - dimineata ploua, la pranz sunt 40 de grade si seara furtuna, iar in economie avem temeri dimineata, crestere economica sanatoasa la pranz si recesiune noaptea. Volantele ce intretin miscarea sunt mai greu de manuit si chiar de stapanit, iar timpii de raspuns, de reactie mult mai mari decat cei cu care secolul vitezei si, acum, cel al informatiei ne-au obisnuit. In al doilea rand avem de-a face cu fenomene identificabile: nu e “ceva in neregula cu economia”, ci avem de-a face cu traderi, persoane fizice, dispusi sa incerce nervii pietei cu preturi in crestere ale petrolului sau ale graului, cu oficiali care cauta sa-si faca loc pe ecranele televizoarelor sau cu sefi de companii manati de apasarea rapoartelor catre actionari.

Sa luam, de exemplu, criza alimentara. Cred ca nu ma insel daca spun ca a capatat o dimensiune publica, izbucnind in fluxurile agentiilor de presa si in buletinele televiziunilor in momentul in care presedintele Bancii Mondiale, Robert Zoellick, a declarat ca statele sarace vor fi si mai saracite de cresterea preturilor la alimente, nota de plata suplimentara fiind de 100 de milioane de dolari. Afirmatia a fost reluata si reluata si iar reluata pana cand din ea a mai ramas ca o sa avem de-a face cu o mare foamete mondiala. Si mai curios, un profesor de economie de la Harvard a evidentiat doua studii ale Bancii Mondiale care mizeaza pe aceeasi carte, pe cresterea preturilor la hrana, dar cu efecte deosebite: unul, cel invocat de Zoellick, apreciaza ca statele sarace vor fi afectate, iar altul, care analizeaza impactul eliminarii subventiilor din agricultura prevazute in runda Doha, crede ca majorarea preturilor va duce la cresterea veniturilor agricultorilor din statele sarace si la reducerea saraciei. Doha, da, altfel ba?, se intreaba pe buna dreptate profesorul. De fapt explicatii exista, dar e greu acum sa reiei intreaga poveste, sa precizezi ca o echipa de cercetatori a analizat un grup de state, iar ceilalti alte state, ca unii au insistat pe ceva ce celorlalti li s-a parut nerelevant si ca, in general, cu subventii sau fara, cu speculatori sau fara si cu seceta sau fara, piata ar trebui sa gaseasca echilibrele necesare.

Sau biocombustibilii. Sunt invocati atat in contextul cresterii preturilor la alimente, cat si in cazul petrolului. Ca fabricile au luat din cerealele flamanzilor pentru a le transforma in carburanti, si ca de asta flamanzesc oamenii aceia. OK, atunci fabricantii care fac africanii sa flamanzeasca ar trebui sa traiasca vremuri faste, sa castige gramezi de bani, nu? De fapt bula a pocnit. VeraSun este cel mai mare producator american; in ultimul trimestru al anului trecut a produs 142 de milioane de galoane de etanol, dublu fata de perioada similara din 2006. Dar pretul carburantului a scazut cu 14% si castigurile s-au redus considerabil, la o treime din ce a realizat cu un an inainte, iarw valoarea actiunii a scazut cu 60% in ultimele sase luni. Actiunile Pacific Ethanol au scazut de la 15 dolari la numai trei, iar cele ale producatorului Aventine Renewable de la 20 de dolari la 4. Toate acestea pe fondul incurajarii consumului de carburanti ecologici si cu un sprijin guvernamental sustinut si intr-o perioada in care nu se vorbea de criza alimentara.

Finalul il las tot finului analist economic Jay-Z: “No pain, no profit”.