Exista in prezent grupuri pe internet care compun povestiri din sase cuvinte, asemeni lui Hemingway. O paranteza: sigur ca textul unui anunt pentru vanzarea de pantofiori de copil nefolositi poate parea o idiotenie, la o prima superficiala privire. Dar ganditi-va un pic la cate povesti pot fi in spatele unei atare constructii literare: o mama care renunta la o amintire dureroasa, un cuplu care tocmai s-a intalnit cu un medic, un vanzator presat de nesansa, o poveste de dragoste neimplinita. Este cel mai provocator exercitiu propus unui cititor, sa scrie povestea in locul scriitorului.

Sa ne intoarcem la grupurile de pe internet, unde am gasit provocari cel putin la fel de interesante:

She watched the world end. Again.

We will be living in cars.

iraq report: we got it wrong.

„My advice is to say nothing“

Malkovich! Malkovich Malkovich, Malkovich Malkovich: Malkovich!

She used me. I stopped feeling.

six should be enough for anybody

He could... but can't. Too risky.

My alcoholic ex-husband died last week. (poveste adevarata, nota autoarei)

Second City. Second marriage. Second mortgage.

Cel putin interesant, nu? Si daca stam sa ne gandim bine sase cuvinte sunt tocmai de ajuns pentru a descrie lumea in care traim. Romania, inainte si dupa revolutie? nimic mai simplu: „nasol, nasol, nasol, entuziasm, nasol, nasol“. Daca proza mea va pare prea pesimista, astept variante, tot de sase cuvinte.

Lumea in cuvinte putine, dar adevarate, am regasit-o si la un economist, Hyman Minsky, privit cu ironie de multi alti specialisti, undeva la mijlocul deceniului opt al secolului trecut. Minsky a sustinut atunci, intr-o epoca a capitalismului limpede si victorios si suficient sie insusi, ca multe din crizele financiare sunt cauzate chiar de Wall Street, de climatul mult prea concurential si de riscurile mult prea mari pe care si le asuma atat companiile, cat si micii investitori, manati de iuresul sistemului.

Lui Minsky i-au trebuit tot sase cuvinte pentru a descrie scenariul unei crize financiare: „displacement, boom, euphoria, profit taking, panic“.

Este descrierea perfecta, o spune chiar presa americana, unde am citit despre teoriile acestea, a ceea ce traverseaza acum SUA: „displacement“, adica ceea ce au creat reducerile de dobanda practicate de Alan Greenspan, fostul sef al Rezervei Federale Americane, si „panic“, adica ceea ce definim drept criza imobiliara. O alta paranteza: oare ceea ce face astazi Ben Bernanke, actualul sef al Fed, o fi oare „displacement“ pentru criza financiara din 2012? Se prea poate.

Saptamana trecuta am intalnit intr-un filmulet difuzat de CBS, realizat cu girul Wall Street Journal, o idee pe care am intuit-o corect, dar nu am enuntat-o ca atare: renuntarea la vechile perceptii asupra clasei de mijoc si trecerea milionarilor in dolari in aceasta zona, din cea a paturii avute. Clasa de mijloc a milionarilor este rezultatul schimbarii unor perceptii, dar si al inaltarii unor stachete la niveluri situate mult peste acceptiunile de mai deunazi. Americanii pun miscarea pe seama castigurilor tot mai mari, a pachetelor salariale tot mai generoase, a majorarii pretului caselor, a nebuniei consumului si nebuniei ofertelor; asa ca milionarii s-au banalizat, iar adevaratul excitement incepe nu de la sase zerouri, ci de la noua.