Am citit undeva ca iadul este un loc al dezmatului culinar - o mare masa plina cu toate bunatatile posibile, la care oamenii stau cate doi, fata in fata. Fiecare are o furculita suficient de lunga pentru a-l hrani pe cel din fata, dar prea lunga pentru a se putea hrani pe sine. Mancatul devine o chestiune de incredere, pentru ca ar trebui sa-i dai hrana celui din fata pentru a fi satul. Iar in iad nimeni nu are incredere in cel din fata si fiecare sufera de foame in fata mesei incarcate.

Mi-am adus aminte de istorioara aceasta ascultand la radio toata tevatura cu flacara olimpica si protestele pe care politica chineza din Tibet le-a iscat in drumul flacarii aprinse o singura data de soare si in restul timpului de la torta de rezerva. Pentru ca relatia China - restul lumii se bazeaza in prezent pe un soi de incredere in care sunt implicate seturi de furculite cu cozi lungi de miliarde, multe miliarde din orice valuta veti fi vrand. Pe increderea iscata din credinta naiva ca un vocabular comun este un fundament la fel de puternic ca si convingerile, ca interlocutorul din fata gandeste la fel ca tine, dar numai pentru simplul fapt ca il ai in fata si pentru ca la un moment dat sau altul ai colaborat cu el. Voi evita sa spun care este opinia mea in legatura cu acest subiect, pentru ca nu sunt persoana publica si, ca individ, nu contez.

Voi spune in schimb ca inaltatoarele cuvinte de la inceputul textului ii apartin lui Adolf Hitler, care comenta astfel deschiderea Jocurilor Olimpice de vara de la Berlin din anul 1936. Si atunci s-a vorbit de boicot in Statele Unite, asa cum boicotul a aparut si in ecuatia Olimpiadei de la Moscova din 1980 pentru invazia din Afganistan, asa cum boicotate au fost, pentru varii motive si de catre varii state, si olimpiadele din 1956, 1964, 1968, 1972, 1976 sau 1984 (o editie de exceptie pentru Romania, singura tara din blocul estic care a avut o delegatie la Los Angeles).

Pentru unii este simplu - cei de la influentul blog Huffington Post cred ca jocurile nu vor fi boicotate. Pentru ca printre sponsorii Olimpiadei se numara mari corporatii internationale, care platesc milioane pentru a-si face publicitate la Beijing, care au in China unitati de productie si care au nevoie si de colaboratorii si de consumatorii chinezi. Observatia unui analist de la BBC pune punctul pe i: “Chinezii au ajuns la concluzia ca interesele economice ale Vestului primeaza in fata democratiei, si cine poate sa-i blameze pentru asta?”. La mijloc, un Dalai Lama care, conform relatarilor din ziua in care scriu acest text, sprijina desfasurarea jocurilor in China; afirmatia nu poate fi interpretata decat prin permanentul mesaj pacifist al budismului si functia spirituala a liderului sau.

Nu poti sa nu le dai dreptate tuturor, ba chiar poti sa intelegi atat demersurile marilor corporatii implicate in jocurile economice din spatele Olimpiadei, cat si actiunile politicienilor care asaza propriile interese inaintea oricarei actiuni.

Si nu putem ignora, chiar daca suntem sau nu de acord cu ea, si optica autoritatilor chineze; as invoca in acest sens amintirile unui politician roman care povestea undeva despre intalnirea dintre un ministru de externe chinez si regretatul Ion Ratiu undeva la inceputul deceniului trecut. La un moment dat liderul taranist a inceput sa discute despre piata Tien An Men, iar ministrul a replicat scurt ca in fiecare an populatia Chinei creste cu 20 de milioane de oameni, cat populatia Romaniei. Si ca toti acesti oameni au nevoie de locuri de munca, de locuinte si de mancare si ca autoritatile chineze nu-si permit sa scape lucrurile de sub control.

Discutiile despre politizare si cele despre interesele economice din spatele olimpiadelor nu-si mai au rostul; capitalismul a schimbat nu numai spectacolul intrecerii sportive, ci si ideologii care pareau de neclintit. Guvernul chinez a anuntat ca, dupa protestele iscate la trecerea flacarii olimpice prin Londra si Paris, va recurge la serviciile unei agentii de relatii publice, care sa imbunatateasca imaginea Chinei pana la deschiderea jocurilor in luna august. Greu de crezut ca va exista vreo companie care sa tina un asemenea pariu si sa incerce sa cosmetizeze imaginea Chinei. Si, cosmetizata sau nu, dar luminata de flacara olimpica si de ceea ce competitia olimpica trebuia sa marcheze, adica transformarea statului asiatic intr-o putere economica conectata la sistemul capitalist al valorilor, imaginea Chinei nici macar nu mai apartine Beijingului.

Cel care trebuie sa se schimbe este chiar capitalismul.