Raspunsul este: foarte mult. Dar Barack Obama ar trebui sa invete si din esecurile lui Roosevelt, si din reusitele lui: adevarul este ca New Deal nu a fost o strategie de succes pe termen scurt pe cat a fost una cu bataie lunga. Si motivul pentru succesul limitat pe termen scurt al lui Roosevelt, care aproape ca i-a compromis intregul program, a fost faptul ca politicile lui economice au fost prea prudente.

 

Despre realizarile pe termen lung ale New Deal: institutiile pe care FDR le-a creat s-au dovedit durabile si esentiale. Intr-adevar, aceste institutii raman piatra de temelie a stabilitatii economice a Americii. Imaginati-va cat de dura ar fi fost criza financiara daca prin New Deal nu ar fi fost asigurate majoritatea depozitelor bancare. Imaginati-va cat de nesiguri s-ar fi simtit americanii acum daca republicanii ar fi reusit sa dezmembreze sistemul de asigurari sociale.

 

Poate Obama sa obtina ceva comparabil? Rahm Emanuel, noul sef de cabinet al lui Obama, a declarat ca “nu e niciodata de dorit ca o criza sa se piarda in van”. Progresistii spera ca administratia Obama, ca si programul New Deal, vor raspunde la actuala criza economica si financiara prin crearea de institutii - in special a unui sistem universal de asigurari de sanatate - care vor schimba societatea americana pentru generatiile urmatoare.

 

Dar noua administratie ar trebui sa nu incerce sa depaseasca un aspect de mai putin succes al New Deal: raspunsul inadecvat la insasi Marea Criza. Vorbim acum despre o intreaga industrie intelectuala, care opereaza in special in zona grupurilor de cercetare de dreapta, adepte ale ideii ca Roosevelt de fapt a agravat Marea Criza. Asa ca este foarte important sa stiti ca tot ce veti auzi in sprijinul acestei idei este de fapt o prezentare deliberat deformata a faptelor. New Deal de fapt a adus o imbunatatire pentru multi americani. Totusi, FDR nu a reusit sa obtina un reviriment economic deplin in timpul celor doua mandate ale sale. Aceasta neimplinire este adeseori prezentata ca argument impotriva economistilor keynesieni, care spun ca o crestere a cheltuielilor publice poate pune din nou in miscare o economie inerta. Dar studiul complet al politicilor fiscale din anii ‘30, facut de economistul E. Cary Brown de la MIT, a ajuns la concluzii diferite: stimulentele fiscale nu au avut succes “nu pentru ca nu au functionat, ci pentru ca nu au fost puse in practica”.

 

O astfel de concluzie poate parea greu de crezut. New Deal, cum se stie, a dat de lucru pentru milioane de americani in sectorul public, la lucrari de infrastructura civila. Si astazi mergem pe drumurile construite pe vremea unei institutii ca Works Progress Administration si ne trimitem copiii la scoli construite sub supravegherea ei. Nu inseamna aceasta ca toate lucrarile publice realizate atunci au contat ca un stimul fiscal major? In realitate, n-a fost chiar asa de major. Efectele cheltuielilor publice federale au fost anulate in mare parte de alti factori, in special de o crestere semnificativa a impozitelor, decisa de Herbert Hoover, ale carei efecte nu au fost simtite decat cand succesorul acestuia a preluat mandatul. La fel, politicile expansioniste la nivel federal au fost subminate de reduceri de cheltuieli si cresteri de impozite la nivel statal si local.

 

Si Roosevelt nu a fost doar refractar la o expansiune fiscala tip totul sau nimic - el era indarjit sa se intoarca la principiile bugetare conservatoare. Aceasta indarjire aproape ca i-a distrus opera. Dupa ce a castigat fara drept de apel mandatul din 1936, administratia Roosevelt a redus cheltuielile si a crescut impozitele, grabind o noua racire a economiei, care a dus rata somajului din nou la doua cifre si i-a adus presedintelui o infrangere serioasa in alegerile de la jumatatea mandatului din 1938.

 

Ce a salvat economia, si in acelasi timp si New Deal, a fost marele proiect de lucrari publice cunoscut sub numele de Al Doilea Razboi Mondial, care a oferit in cele din urma un stimulent adecvat pentru nevoile economiei. Aceasta istorie ofera lectii importante pentru administratia care urmeaza.

 

Lectia politica este ca pasii economici gresiti pot submina rapid un mandat electoral. Democratii au castigat luna aceasta - in 1936 avusesera o performanta si mai buna, dar si-au vazut voturile evaporandu-se dupa recesiunea din 1937-1938. Americanii nu se asteapta la rezultate economice imediate de la administratia care urmeaza, dar asteapta rezultate, si euforia democratilor va fi de scurta durata daca nu vor furniza si un reviriment economic.

 

Lectia economica tine de cat de important e sa faci lucrurile in masura necesara. Roosevelt a crezut ca este prudent daca tine sub control planurile de cheltuieli; in realitate, si-a asumat riscuri mari cu privire la economie si la mostenirea sa. Sfatul meu pentru echipa lui Obama este sa isi dea seama cat de mult ajutor are nevoie economia si apoi sa mai adauge inca 50%. Este mult mai bine, intr-o economie suferinda, sa induci mai multe stimulente decat sunt necesare decat mai putine.

 

Pe scurt, sansele lui Obama de a conduce un nou New Deal depind in mare parte de indrazneala planurilor sale economice pe termen scurt. Progresistii pot doar sa spere ca el va avea indarjirea necesara.

Nota:

 

1) strategie de relansare economica promovata de presedintele Franklin Delano Roosevelt intre 1933-1936 pentru a combate efectele Marii Crize, bazata pe interventia statului in economie, incluzand stimularea selectiva a anumitor sectoare, controlul preturilor si o serie de programe sociale.