Ministerul roman al Turismului il cheama pe Bourdain sa faca o emisiune despre Romania. Ba se intocmeste si o solicitare de oferta scrisa intr-un sublim stil birocratesc („circuit de documentare (...) promovarea atractiilor (...) filmari in locatii specifice (...) obiceiurile traditionale (...) criteriul - pretul cel mai scazut“). Afacerea se face, costa 20.000 de ceva, dolari sau euro, filmul se distribuie, se lasa cu scandal pentru ca unora li s-a parut ca Bourdain a zis de rau despre „locatiile specifice“ si „obiceiurile traditionale“, selectate pe criteriul pretului cel mai scazut. Sunt fan Bourdain, am stiut de film, gratie internetului l-am vazut in ziua transmiterii, nu m-am indignat, era Romania asa cum este ea, cu bune si rele. In schimb s-au indignat, mai mult sau mai putin, aproape 1.500 de romani din tara si strainatate care au postat pe blogul lui Bourdain, dar si multi altii care au tocat afacerea marunt pe orice site a pomenit cate ceva de emisiune; multi din cei implicati nici n-au vazut despre ce este vorba, dar au avut o opinie. Iar cu mania populara, alimentata si de publicatii sau bloguri in cautare de cititori si accesari nu te pui: i-au facut in fel si chip, pe realizator, pe producatori sau canalul TV in sine; putini au stat sa analizeze, sa priveasca, sa gandeasca, sa decida si abia apoi sa emita opinii. Iar Bourdain este numai un caz.

M-am intrebat de ce o patura sociala importanta, public urban, cu acces la calculator, cu oarece studii, clienti de supermaket si microbisti convinsi, ignora evidentele si se comporta asa cum se comporta.

Philip Zimbardo, psiholog, profesor la Stanford, a condus un experiment vestit, „inchisoarea Stanford“, in 1971. Un grup de 24 de studenti, normali, sanatosi, din clasa de mijloc, au fost inchisi intr-o inchisoare improvizata in subsolul universitatii; unii au jucar rolul gardienilor, altii, cel al prizonierilor. In scurt timp gardienii au devenit extrem de „gardieni“, comportandu-se abuziv si umilind prizonierii. Detinutii au acceptat tratamentele la care au fost supusi si, de la o incercare de revolta aparuta in cea de-a doua zi a experimentului, au alunecat rapid in inertie si traume emotionale. Experimentul lui Zimbardo s-a incheiat dupa numai sase zile, desi fusese planificat a se derula timp de doua saptamani, si a generat destule critici; a oferit, in acelasi timp, multe informatii despre puterea autoritatii si personalitatea umana.

Trei decenii mai tarziu, BBC a organizat un experiment asemanator, care a stat la baza unui documentar de televiziune. In 2002 regulile au fost altele, pentru a proteja sanatatea mintala a participantilor, iar rezultatele studiului au fost si ele altele: gardienii nu s-au manifestat prea violent, prizonierii s-au opus regimului, iar in a sasea zi a studiului o „guvernare“ comuna prizonieri - gardieni a luat conducerea. Impotriva noului regim au complotat un grup de gardieni si prizonieri, care intentionau sa instituie o noua administratie, mai dura, apropiata de ce a fost la Stanford. Experimentul a fost oprit, iar Zimbardo l-a apreciat drept show de televiziune lipsit de importanta stiintifica.

Philip Zimbardo a scris in 2004 „The Lucifer Effect“, dupa scandalul Abu Ghraib, cu prizonierii irakieni torturati de trupele americane; el crede ca intre experimentul sau si ce s-a petrecut in Irak exista multe paralele. Zimbardo nu s-a intrebat cine este responsabil, ci ce anume ii face pe oameni sa se comporte ca atare.

Profesorul a evidentiat, intr-o recenta conferinta publica, sapte procese sociale care inlesnesc alunecarea individului spre rau: un prim pas facut pe negandite; dezumanizarea celorlalti; anonimatul; difuzia responsabilitatii personale; supunerea oarba in fata autoritatii; insusirea fara obiectii a normelor grupului; tolerarea, indiferenta in fata raului; situarea intr-o situatie nefamiliara.

Ne ciocnim in fiecare zi de puterea negativa a anonimatului, de difuzia responsabilitatii, de propagarea unor idei cel putin nefericite. De la agresivitate pe net la agresivitate pe strada e un mic pas, de facut pe negandite.

Deosebirile dintre reactiile participantilor la Stanford si la experimentul BBC le pun pe seama diferentei de timp; in 1971 era un tip de gandire (Vietnam, hippie, rock), in 2002 era epoca calculatoarelor, a internetului, dupa caderea comunismului.

Nu Anthony Bourdain este vinovat pentru ca Romania este asa cum este si nu postarile anonime si cearta pe site-uri vor face Romania mai buna. Am fost cu totii, indiferent de regimul politic, inainte si dupa 1989, cobai intr-un soi de experiment Stanford. Daca si cand vom pricepe asta si daca vom decide sa oprim experimentul, depinde numai de romani.