Vara trecuta, recenzam in cadrul acestei rubrici “Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit” de Pierre Bayard. Acesta spunea un lucru stiut de oricine se indeletniceste cu lectura - ca pe lume exista mult mai multe carti importante decat putem noi citi pe parcursul unei vieti si adeseori suntem influentati in mod profund de unele necitite vreodata, dar despre care totusi stim esentialul, pentru ca el ne-a parvenit din diverse surse. Insa partea cea mai importanta a acelui pamflet era ca, si in cazul cartilor citite cu adevarat, ne amintim nu ceea ce ele spuneau, ci ceea ce, citindu-le, le-am facut noi sa spuna. Bayard, cel care, pe langa a fi profesor de literatura, mai este si psihanalist, imi parea nu atat interesat daca lumea citeste sau nu citeste, ci mai degraba de faptul ca fiecare lectura are un aspect creativ, si in orice caz re-creativ.

Sa luam acum al sau “Cazul cainelui din Baskerville”, un opuscul pasionant unde, psihanalizand partile obscure ale textului lui Arthur Conan Doyle, el incearca sa demonstreze ca un cititor are dreptul de a considera semnificative multe ambiguitati sau reticente ale cartii (cum fac de altfel psihanalistii) si trage concluzia ca Sherlock Holmes a gresit in rezolvarea acelui mister.

Bayard isi alege cu dibacie un text cu adevarat plin de momente neclare si unde, printre altele, observatiile nu apar a fi fost facute in mod direct de Holmes, ci de doctorul Watson, definit de Bayard fara menajamente drept un idiot absolut. In alta ordine de idei, “Cainele” a fost scris dupa ce Doyle il “omorase” pe Holmes, fiind ulterior obligat sa-l resusciteze din cauza unui referendum al multimii (frumoase paginile cu privire la aceste forme de identificare colectiva cu personaje ce sunt stiute ca fiind fictive), ca atare multe dintre incurcaturile din acea carte par a fi fost provocate de complexele autorului.

Bayard a facut un lucru similar cu “Uciderea lui Roger Ackroyd” de Agatha Christie, o alta munca usoara, intrucat, dupa cum se stie, asasinul este naratorul, si ai dreptul de a trata cu precautie ceea ce povesteste un raufacator de un asemenea soi. De remarcat ca ceea ce face Bayard este diferit de ceea ce a facut Philippe Doumenc in “Contre-enquête sur la mort d’Emma Bovary”, unde autorul reia ancheta mortii Emmei pentru a dovedi ca aceasta nu s-a sinucis, ci a fost omorata. Doumenc adauga fapte noi celor povestite de Flaubert si este ca si cum ar fi scris (ce sa zic eu) “Pinocchio scafandrul”, un text printre miile ce reluau aventurile lui Pinocchio. In schimb, Bayard nu “rescrie” cartea lui Doyle, o “reciteste” in lumina unei suspiciuni. Si considera ca are tot dreptul sa faca acest lucru, deoarece nu gandeste doar ca personajele fictive dobandesc o viata independent de vointa creatorului lor, ci si ca, in felul lui, fiecare cititor rescrie un text - intr-o asemenea masura, incat trebuie pusa sub semnul intrebarii “o reala comunicare intre cititorii aceleiasi carti, avand in vedere ca in realitate ei nu vorbesc despre aceeasi carte”.

Eu cred ca nu trebuie confundata descifrarea globala a unui text (ce cu siguranta permite si de multe ori chiar incurajeaza felurite interpretari, ce privesc stilul, nuante psihologice si mii de asemenea lucruri) cu atitudinea luata in fata enunturilor narative (de tipul “Emma Bovary s-a otravit” sau “Pinocchio a fost inghitit de un peste”). Si de altfel, Bayard demonstreaza a cunoaste foarte bine controversele in materie. Problema este ca, in interiorul lumii posibile a unui roman, enunturile narative sunt luate de cititor drept adevaruri indiscutabile. Aceasta este si teribila frumusete a naratiunii: Emma Bovary moare sinucigandu-se si, pe cat ne-ar parea de rau, nu putem sa-i schimbam destinul pentru toata eternitatea.

Putem, desigur, sa rescriem un alt roman in care doamna Bovary sa fie omorata, cum a facut Doumenc, dar ceea ce da (sau nu da) savoarea lecturii unei reconstituiri este tocmai faptul ca, in mod contrar a ceea ce pare a crede Bayard, noi toti admitem ca in lumea posibila a lui Flaubert sarmana moare sinucigandu-se si cu totii vorbim despre “aceeasi carte”. Altminteri, de ce ar trebui sa ne intereseze reconstituirea lui Doumenc, daca ar vorbi despre o femeie oarecare despre care nu stim nimic? Si de ce ar trebui sa ne intrige reinterpretarea lui Bayard daca ar vorbi despre un alt “Caine” decat cel despre care am citit noi? Ne putem indoi ca Iulius Cezar ar fi murit chiar pe 15 martie, dar nu si ca Didona s-a sinucis din dragoste pentru Eneas, deoarece nimeni nu are dreptul sa nege ca lucrurile nu s-au intamplat asa in lumea posibila a Eneidei. In aceste vremuri de demonizare a blestematului de relativism, sa ne pretuim enunturile narative, unicele care ne spun adevaruri ce nu pot fi revocate de o banuiala.