Cam acum trei ani, intr-un editorial, faceam referire la cartea lui Robert Pape “Dying to win. The strategy and logic of suicide terrorism”. Pe de-o parte, in ea se spunea ca terorismul suicidar se naste doar in teritoriile ocupate si ca reactie in fata ocupatiei (terorismul sinucigas s-ar fi oprit, de exemplu, in Liban, imediat ce lua sfarsit ocupatia), dar pe de alta se amintea ca nu este un fenomen doar musulman - si Pape mentiona Tigrii Tamili din Sri Lanka ori 27 de teroristi care au comis suicid in Liban, toti neislamici, laici si comunisti sau socialisti.

 

Pe de alta parte, anarhistii italo-americani i-au platit doar un bilet dus lui Bresci(1), trimis sa-l ucida pe Umberto I. In primele secole ale crestinismului existau circoncellionii, care-i atacau pe drumeti pentru a avea privilegiul martiriului, si mai tarziu catarii practicau acea sinucidere ritualica denumita “endura”. Si ajungem in cele din urma la feluritele secte din zilele noastre (toate din lumea occidentala), despre care din cand in cand citim stiri cu intregi comunitati ce aleg sinuciderea in masa. Istoria a fost si este plina de persoane care din motive religioase, ideologice sau orice altceva au fost gata sa moara pentru a ucide sau, mai verosimil, sa omoare pentru a muri. Avand in vedere ca instinctul de conservare exista la toata lumea, iar pentru a anula acest instinct nu ajunge ura fata de dusman, nu este atat de usor sa intelegi personalitatea unui potential kamikaze.

 

Cu toate acestea, nu orice fenomen terorist a presupus sinuciderea. Cu siguranta nu actele de terorism nationaliste (vezi irlandezii si bascii) in care, chiar si luand in calcul posibilitatea de a muri in cursul unei actiuni, intentia este aceea de a-i face rau dusmanului pe cat de mult posibil fara a risca propria viata. Si parea ca nu exista impuls suicidar la teroristii italieni - dimpotriva, pentru a o spune pe sleau, mare parte dintre ei au incercat ulterior sa-si salveze pielea si sa-si reduca pedeapsa denuntandu-si complicii. Mai mult, in afara de operatiunea de gherila in toata puterea cuvantului infaptuita la rapirea lui Moro(2), actiunea teroristului a fost intotdeauna destul de prudenta, tinand cont ca era vorba de impuscarea unei persoane fara escorta in timp ce iesea din casa sau urca in masina.

 

Dar daca nu a fost un impuls suicidar, atunci ce a putut impinge pe cineva sa intre in clandestinitate si sa practice crima politica? Trebuie tinut seama de faptul ca orice explicatie ideologica nu prea sta in picioare, intrucat nu numai astazi, stiind ceea ce stim, dar chiar si atunci, orice persoana de bun-simt putea intelege ca nicio actiune terorista nu ar fi putut sa infranga Statul Multinationalelor, desemnat de teroristi drept dusmanul lor principal. “Il vento dell’odio” (“Vantul urii”) de Roberto Cotroneo pare a miza pe o alta interpretare - si bineinteles in forma de roman, pentru ca nu se poate sprijini pe documente, ci doar poate sa imagineze povesti de familie. Cotroneo ticluieste doua istorii destul de iesite din comun, tinand cont de faptul ca unul dintre eroii lui negativi este fiul unui fost fascist devenit spion in serviciile secrete, iar celalalt e fiul unui militant de stanga, in mod ambiguu compromis de niste relatii nu foarte limpezi cu Estul. Dar cred ca explicatia lui Cotroneo ca optiunea terorista se datoreaza unor impulsuri autodistructive si unei reactii la probleme familiale poate fi atribuita chiar si unor povesti de familie cu mult mai normale - ba chiar mult mai bine.

 

Aceasta este cheia de lectura la care romanul indeamna in prima instanta, cel putin pe parcursul primelor 80 de pagini, pentru ca dupa aceea face un salt. Se trece de la psihanaliza la dietrologie(3) si incepe o poveste paranoida de-ti taie rasuflarea, ce tese in spatele teroristilor o imensa panza de paianjen de servicii corupte in fel si chip, unde prea putin conteaza conotatia ideologica si apartenenta nationala. Toata actiunea se deapana intre Argentina si Paris, pe un fond amar constituit de prezenta unui etern fascism italian. 

 

Cu toata sinceritatea, cred ca tema conspiratiilor il va seduce pe cititor cel mai tare, dar cel care - ca mine - astepta o alta desfasurare va gasi in anumite momente reconfirmarea a ceea ce romanul ii sugereaza inca de la inceput: ca si in terorismul autohton functioneaza (subteran, dar foarte puternic) un impuls suicidar, “o atractie irezistibila fata de moarte, cea data altora si aceea care ni s-ar putea intampla si noua”. Iar cand unul dintre protagonisti priveste cum moare un politist caruia ii trage glontele fatal in ceafa, spune: “Nu o faceam pentru ca ne doream o lume mai buna, ci pentru ca eram noi cei ce ne doream moartea, pentru ca in acei ochi m-am vazut pe mine insumi, mi-am vazut nelinistea, frica, prezenta mea in interiorul acelui vid, acea ura a unei tari tulburate”.

 

 

1. Umberto I de Savoia a fost rege al Italiei din 1878 pana in 1900, cand a fost omorat de anarhistul italo-american Gaetano Bresci.

2. Aldo Moro, important om politic italian, a fost rapit pe 16 martie 1978 si ucis pe 9 mai de catre Brigazile Rosii.

3. Termen introdus in anii ’80 in vocabularul italian, dietrologia este “stiinta” cautarii (uneori cu disperare) a unor fapte oculte sau a unei conspiratii in spatele oricarui eveniment.