Anii au trecut, am făcut şi firma şi am ajuns departe. Dar acea naivitate a începutului nu am mai regăsit-o niciodată. De ce? Pentru că drumul de la acel vis la realitate a fost greu. Foarte greu. Atât de greu încât dacă ar fi să o iau de la început în IT, în 2013, cred că m-aş gândi de trei ori înainte să încep să mă gândesc. Dau timpul înapoi 17 ani. IT-ul românesc atunci era format dintr-o mână de companii. Câteva româneşti, câteva multinaţionale.

Am avut şansa să mă formez într-o firmă românească şi să cresc într-o multinaţională. Cu bune şi rele, firma românească mi-a dat şansa de a învăţa totul. De la cum se scrie o ofertă comercială până la cum se asamblează un calculator cu mâna, dintr-un morman de piese. Pentru un puşti de 15 ani, această şansă a fost formatoare de caracter, de carieră şi, de ce nu, de soartă. Mulţumesc, Dan şi Dana.

O astfel de şansă mi-a permis să văd cum se făceau afacerile în acei ani. Un pic de Vest Salbatic, un pic de economie de piaţă. O gramadă de licitaţii de la stat, pentru că statul era principalul cumpărător. Atunci, şi poate şi acum. Se lucra cu săptămânile pentru a câştiga dreptul de a importa sau de a vinde o grămadă de cutii. Si de CD-uri. Echipamente de fel şi chip. În anii aceia, erau o mână de firme pe piaţă. Compaq şi Bull. HP şi IBM. Omnilogic. Aris Electronic. Mă rog, o mână de oameni care puneau bazele industriei IT de azi. Flamingo încă nu apăruse, Flanco nici atât. Team Net, eMAG şi One erau încă departe de înfiinţare. Mulţi dintre dinozauri au strălucit şi au ars, dispărând. Mulţi s-au reinventat până nu a mai rămas nimic din ei.

Dar după o perioadă de pseudo-haos şi valoare redusă, industria a început să se consolideze. În jurul unor echipe care utilizau profesionist avantajele puse la dispoziţia lor de firmele pentru care lucrau. Echipe care vindeau, livrau şi manage-uiau clienţii cu fineţe. Cu profesionalism. Cu stil. Cu responsabilitate.

Oamenii aceia au fost o sursă de inspiraţie fabuloasă pentru mine. Am învăţat ce important este un detaliu, ce importantă este percepţia, ce important este să încerci să fii perfecţionist. Că banii nu se fac peste noapte şi că trebuie să fii pregătit să munceşti din greu.

Ceea ce mulţi dintre jucătorii de atunci poate nu au înţeles pe deplin a fost faptul că afacerile tip „tunuri„ nu sunt sustenabile pe termen lung. Că trebuie să livrezi calitate constant şi continuu, pe termen lung. Că trebuie să investeşti în know-how. În oameni. Să creşti. Că în vârf e greu să te menţii. În definitiv, vârful e poate doar un punct. „The rise and the Fall".

Acum câţiva ani, firma pe care am înfiinţat-o avea trei ani. Sau poate patru. Munceam pe rupte, uneori şi 20 de ore pe zi. Ani frumoşi, dar grei. Foarte grei. Toţi banii pe care îi făceam îi reinvesteam în firmă. Ca să putem să creştem. {i am crescut. Constant, în fiecare an mai sus decât în anul precedent.

Am avut colegi care au văzut ce faceam. Şi au spus - cât de greu poate să fie asta? Pot să o fac şi eu. Tuturor, atunci şi acum, le-am spus acelaşi lucru. Pregăteşte-te să investeşti orice între 1 şi 3 milioane de dolari şi absolut tot timpul tău ca să poţi să ai baza materială, infrastructura şi oamenii potriviţi cu care să începi să îţi faci treaba. Cam atât cred eu că trebuie să investeşti ca să poţi începe. Vremea firmelor mici, de apartament, cu 2-3 oameni şi un laptop a cam trecut.

Clienţii sau piaţa au devenit maturi şi sofisticaţi. Oricât de puţin ne-ar plăcea, conturile mari se câştigă trecând prin procese de achiziţie foarte dificile. Trebuie să te califici, să-ţi dovedeşti calitatea serviciilor sau produselor vândute, să arăţi oameni buni (şi scumpi) care lucrează pentru tine. Nimeni nu se mai aruncă să semneze o afacere cu un puşti de 21 de ani. E greu. Vremurile s-au schimbat.