Situaţiile cu care ne confruntăm majoritatea azi, de la lipsa educaţiei până la cele de mediu sau inegalităţile de avuţie dintre statele lumii, sunt subiecte perfecte de cărţi. Selecţia Business Magazin vă supune atenţiei trei propuneri de carte, astfel încât chiar dacă simţiţi tot mai acut povara unor probleme globale să puteţi să le duceţi mai departe perfect documentaţi.

„Cărţi sau ţigări”, de George Orwell

„Cărţi sau ţigări” este o colecţie de eseuri scrise de George Orwell la jumătatea secolului trecut, textele trecând rapid prin multiple subiecte, de la necesitatea lecturii şi efemeritatea criticilor de carte la starea de degradare a claselor inferioare ale societăţii şi angoasele create de anii de studenţie. Primul eseu, care oferă de altfel numele colecţiei, reuşeşte să treacă în revistă costurile pe care le implică cititul şi alte forme de petrecere a timpului liber, precum fumatul. Apărut la scurt timp după încheierea celui de al Doilea Război Mondial, materialul a fost inspirat de un prieten de al autorului, un redactor de ziar care stătea de gardă împreună cu câţiva muncitori împotriva incendiilor provocate de bombardamentele aeriene.

Majoritatea persoanelor citeau constant publicaţia şi erau de acord cu perspectivele înaintate de textele jurnalistului, însă nici măcar nu luau în considerare să arunce o privire asupra secţiunii dedicate literaturii, întrucât nu îşi puteau permite cărţile pe care le prezenta ziarul. De aici, Orwell zdrobeşte premisa conform căreia cititul este dedicat exclusiv păturilor superioare ale comunităţii, cu venituri mult peste medie, demonstrând prin calcule că lectura recreaţională implică un cost per oră mai mic prin comparaţie, de exemplu, cu un loc la cinematograf.

Deşi este dificil de stabilit o relaţie între preţul cărţilor şi valoarea pe care o obţii prin intermediul lor, putând vorbi aici despre romane, volume de poezie, manuale de specialitate, tratate de sociologie şi multe altele, iar lungimea şi preţul nu tind să fie echivalente, atitudinea publicului larg vizavi de lectură pare să vină la pachet cu o cantitate bine cântărită de repulsie. Dacă am face abstracţie de preţurile extrem de mici despre care vorbeşte Orwell (trei cărţi puteau fi cumpărate în schimbul unei singure lire), am putea crede că acţiunea se petrece undeva în zilele noastre, întrucât ultimii ani nu au marcat vreun miracol în privinţa consumului de carte, cel puţin în ţara noastră. Conform estimărilor Asociaţiei Editorilor din România, există doar 200-250 de librării la nivel naţional, toate deschise în urbanul mare şi mediu, iar piaţa de carte este estimată la 80-100 de milioane de euro, de 20-30 de ori sub pieţele din Franţa şi Italia. „Iar în cazul în care consumul nostru de carte rămâne la fel de scăzut ca şi înainte, să recunoaştem că este din cauză că lectura este un mod de petrecere a timpului liber mai puţin interesant decât luptele de câini, filmele sau crâşma şi nu deoarece cărţile, fie ele cumpărate sau împrumutate, sunt prea scumpe.”

„O scurtă istorie a secolului XX”, de John Higgs

Continuând să disecăm traseul veacului trecut, „O scurtă istorie a secolului XX” , scrisă de jurnalistul şi istoricul englez John Higgs, explorează unele dintre cele mai ameţitoare episoade ale celor mai aglomeraţi 100 de ani pe care i-a trăit umanitatea. După cum spune Higgs, „pornim la drum nu ca istorici, ci în calitate de călători curioşi sau de aventurieri care ştiu ce vor, lăsându-ne conduşi în călătoria noastră de o viziune bine conturată asupra lucrurilor cărora le vom acorda atenţie”. Unul dintre cele mai interesante capitole este cel cu numărul 13 – „Dezvoltare. Investitorul de azi nu beneficiază de pe urma creşterii de ieri”. În 1900, populaţia globală era de 1,6 miliarde de oameni, însă numărul a crescut de patru ori în următorul secol, economia mondială luând între timp o amploare fără precedent. Produsul intern brut, suma tuturor activităţilor economice dintr-un anumit an, abia depăşea un trilion de dolari în 1900, crescând la 41 de trilioane în 2000. În consecinţă, energia necesară pentru a alimenta dezvoltarea a crescut de zece ori, ceea ce – în mod evident – se poate observa uşor în schimbările climatice care au survenit între timp. „Către sfârşitul anilor 1980, devenise deja limpede că emisia de gaze cu efect de seră, la scară industrială, afecta clima într-un mod în care, în absenţa oricărei intervenţii, avea să fie catastrofal. E esenţial să înţelegem că încă puteau fi evitate asemenea consecinţe”, spune Higgs, subliniind anterior puterea pe care au căpătat-o marile corporaţii în economie. Premierul britanic de la acea vreme, Margaret Tatcher, care avea studii în chimie şi putea să îşi creeze o idee mai clară asupra situaţiei, a tras un semnal de alarmă în timpul Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1989, iar declaraţia nu a fost bine primită de companiile petroliere. Vânzarea de hidrocarburi constituia o modalitate mult mai uşoară de a face profit pe termen scurt prin comparaţie cu un program de cercetare axat pe un orizont mai lung de timp, care ar fi abordat infrastructura energiei alternative. Aşadar, provocările tehnice pe care le genera producerea de energie fără emisii de carbon, la acelaşi preţ şi în aceeaşi cantitate care să rivalizeze cu cele ale petrolului, nu erau, după cum afirmau oamenii de ştiinţă de atunci, „o chestiune trivială”. „Corporaţiile petroliere şi grupurile de reflecţie ale pieţei libere au început să-şi exercite influenţa, atât asupra guvernului, cât şi asupra mass-mediei, în încercarea de a opri implementarea măsurilor de care vorbea Tatcher”, iar principala lor strategie se baza pe promovarea unei neîncrederi în consensul ştiinţific, împrumutând o tactică din manualul industriei tutunului. Până şi Tatcher a fost nevoită să îşi schimbe părerea pentru a nu-şi îndepărta aliaţii, arătând cum – din păcate – ideologia triumfă în faţa ştiinţei. Aşa că nu este de mirare că, în urmă cu două săptămâni, înainte de deschiderea conferinţei internaţionale COP26 de la Glasgow, ONU anunţa că planurile de reducere a emisiilor de dioxid de carbon sunt departe de ceea ce este necesar pentru a evita o serie periculoasă de schimbări climatice, evidenţiind astfel eşecul liderilor politici. Într-o notă mai puţin pesimistă, în carte mai putem afla de ce a creat Salvador Dali faimosul „telefon-homar” care apare pe copertă.

„How the world works”, de Noam Chomsky

Colecţia de interviuri şi eseuri „How the world works”, tradusă în română la editura Curte Veche („Cum merge lumea”, 2020) , este o carte mult mai greu de digerat, notând în acest sens atât „miracolele economice ale Lumii a Treia” şi inegalitatea globală, cât şi rolul jucat de Statele Unite în dictaturile din America Latină şi esenţa comunităţilor moderne. Aici, Noam Chomsky, considerat unul dintre cei mai influenţi gânditori americani din ultimele decenii, discută în detaliu despre ceea ce vrea cu adevărat Unchiul Sam, personificarea guvernului Statelor Unite. Conform înţelesului acceptat la nivel general, o societate este democratică în sensul în care oamenii pot participa într-un mod semnificativ la conducerea ţării. La polul opus, sensul doctrinar se referă la un sistem în care deciziile sunt luate de segmentele mediului de business şi grupurile asociate. „Oamenii trebuie să fie exclusiv spectatori, nu participanţi la acţiune, aşa cum au explicat principalii teoreticieni ai democraţiei. Populaţiei i se permite să ratifice deciziile liderilor şi să îşi închirieze susţinerea unui anumit individ, dar să nu intervină în probleme sale – precum politica publică – întrucât nu este treaba lui să facă un asemenea lucru.” Dintr-un document numit „US Policy Planning Study 23”, din 1948, reiese că Statele Unite deţin circa 50% din bogăţiile planetei şi doar 6,3% din populaţia la nivel global. Astfel, scopul principal al principalei economii a lumii este să dezvolte o reţea de relaţii care să îi permită să ţină în picioare această disparitate.

În circa 300 de pagini, Chomsky abordează un set impresionant de documente istorice şi descrie suficient de mult condiţiile geopolitice ale ultimelor decenii astfel încât cititorul să îşi poată crea o opinie de unul singur, alimentând convingerile potrivit cărora relaţiile politice internaţionale sunt mult mai complexe decât ne-am imagina la prima vedere. Şi, deloc surprinzător, majoritatea liniilor narative se îndreaptă într-un fel sau altul către Statele Unite, care se laudă cu faptul că este bastionul suprem al liberei gândiri. „Cel mai inteligent mod prin care să menţii oamenii pasivi şi obedienţi este să le limitezi spectrul opiniilor acceptabile, însă se permiţi dezbateri foarte animate în interiorul respectivului spectru – chiar să încurajezi unele perspective critice. Acest lucru le oferă oamenilor un sentiment că gândesc de unii singuri, în timp ce sistemul este consolidat de limitele impuse asupra cadrului de dezbatere.”