Tranziţia energetică în Europa de Est: Ambiţii dureroase, nepuţinţă, dependenţă şi jocuri geopolitice

Autor: Bogdan Cojocaru Postat la 30 martie 2021 70 afişări

Europa Centrală şi de Est este, ca de obicei, prinsă la mijloc între interesele marilor puteri. Dacă până în urmă cu câţiva ani statele regiunii depindeau, unele în totalitate, de gazele naturale cumpărate de la ruşi, acum au la dispoziţie mai mulţi furnizori, inclusiv de peste Atlantic.

Europa Centrală şi de Est este, ca de obicei, prinsă la mijloc între interesele marilor puteri. Dacă până în urmă cu câţiva ani statele regiunii depindeau, unele în totalitate, de gazele naturale cumpărate de la ruşi, acum au la dispoziţie mai mulţi furnizori, inclusiv de peste Atlantic. Însă pentru dezvoltarea energiei regenerabile ele depind de panourile solare importate din China şi de fermele eoliene construite cu tehnologie germană. Iar pentru fabricarea motoarelor eolienelor europenii au nevoie de metale rare din China. De aceste metale rare este nevoie şi pentru producerea bateriilor necesare sistemelor de înmagazinare a energiei solare şi eoliene. Tranziţia energetică europeană şi mai ales est-europeană este un lung lanţ al slăbiciunilor.

Uniunea Europeană are unele dintre cele mai ambiţioase planuri de „înverzire” a economiilor din lume, adică de a utiliza cât mai multă energie nepoluantă în detrimentul celei obţinute prin arderea cărbunelui. O ţintă este de a ajunge la zero emisii nete de CO2 până în 2050, iar pentru acest lucru ţările continentului trebuie să-şi înlocuiască energia produsă prin arderea combustibililor fosili cu energie din surse regenerabile. Strategiile adoptate de diferitele guverne depind de resursele fiecăruia, financiare şi naturale, şi nu în ultimul rând de aliaţii şi partenerii pe care-i au în UE şi în afară.

Opţiunea nucleară

Polonia, spre exemplu, încă dependentă de cărbune, şi-a propus să reducă la zero importurile de gaze naturale din Rusia şi cumpără în schimb gaze naturale lichefiate din SUA, având în acelaşi timp planuri de a aduce gaze din nordul Europei. Cum Rusia este percepută la Varşovia ca o putere agresivă, guvernul polonez respinge orice încercare a ruşilor  de a-şi extinde influenţa în Vest, inclusiv prin dublarea unui gazoduct, Nord Stream, care transportă gaze ruseşti direct în Germania. Şi SUA, devenite un aliat apropiat al Poloniei, se opun activ proiectului Nord Stream. Gazoductul urmează o rută care ocoleşte Polonia şi Ucraina. În schimb, Berlinul nu priveşte cu ochi buni planurile Varşoviei de a-şi construi o industrie nucleară civilă, pe care Varşovia mizează mult pentru „înverzirea” economiei. Polonia încă nu are o centrală nucleară, dar şi-a propus să construiască una şi spera pentru aceasta la un acord cu America lui Donald Trump. Însă după ce acesta a pierdut alegerile pentru preşedinte, oficiali francezi au început să curteze Varşovia pentru o cooperare nucleară. Viitorul program nuclear polonez a fost evaluat la 24 de miliarde de euro. Polonia va încerca să pună în funcţiune primul său reactor până în 2033, dar încă nu a stabilit nici schema de finanţare şi nici măcar locaţia pentru acesta. Pregătită de o cooperare nucleară cu Polonia s-a arătat şi o companie sud-coreeană, Korea Hydro & Nuclear Power.

Ungaria însă are şi vrea să-şi extindă capacitatea nucleară cu un nou reactor, construit cu tehnologie şi finanţare ruseşti. Guvernul de la Budapesta, considerat un aliat de conjunctură al Rusiei, a secretizat acordurile cu ruşii. Şi Bulgaria, un aliat tradiţional al Rusiei în regiune, are o centrală nucleară, dar este una veche şi bazată pe tehnologie sovietică. În februarie, guvernul bulgar a semnat un contract cu subsidiara suedeză a grupului american Westinghouse Electric pentru ca aceasta să analizeze posibilitatea înlocuirii combustibilului nuclear folosit de reactorul 5 al centralei de la Kozlodui. Westinghouse este singurul producător care poate livra combustibil alternativ celui rusesc folosit de acel tip de reactor. Combustibilul de la Westinghouse - mai este folosit în Ucraina şi urmează să fie utilizat în Cehia. Bulgaria a avut intenţia de a construi o a doua centrală nucleară, Belene, însă planul a eşuat, oficial, din motive financiare. Pentru construcţia primului reactor a fost contractată compania rusească Atomstroyexport, care susţine că atunci când Sofia a îngheţat planurile realizase deja o parte din unitate. Drept urmare, Bulgaria a fost obligată să plătească 620 de milioane de euro ruşilor. Între timp, guvernul bulgar a reînviat proiectul şi caută un investitor, pe care să nu-l ajute financiar, pentru acesta. De asemenea, premierul Boiko Borissov a anunţat recent că centrala de la Kozlodui va folosi echipamentul rusesc destinat iniţial celei de la Belene pentru construirea a două noi unităţi. Totodată, Sofia a semnat un memorandum de înţelegere cu compania americană NuScale Power pentru posibila construire a unui reactor de dimensiuni reduse la Kozlodui. Pe fundal cu aceste acorduri, procuratura bulgară a pus sub acuzare doi foşti miniştri ai energiei care s-au ocupat de Belene. Cehia vrea să-şi construiască şi ea noi reactoare, dar a scos din joc companiile chineze, aşteptând propuneri din partea unor companii din SUA, Franţa şi Coreea de Sud, dar şi Rusia.

Războiul gazelor

Pentru statele est-europene, la fel cum este şi cazul Germaniei, securitate energetică, dar şi tranziţie mai uşoară, înseamnă consum de gaze din surse cât mai sigure şi diverse. În iunie 2017, Polonia primea primul transport de gaze naturale lichefiate din SUA, la terminalul de la Baltică Lech Kaczyński, inaugurat cu doar un an mai devreme. Acestea au fost primele exporturi de gaze americane în Europa Centrală şi de Est, primul pas al unei strategii prin care producătorii americani au devenit concurenţi direcţi ai Gazprom, compania care deţine monopolul exporturilor de gaze ruseşti. În ianuarie 2021, Croaţia a primit şi ea primul ei transport de GNL din SUA, la terminalul nou construit de pe insula Krk din Marea Adriatică. La fel ca în cazul Poloniei, importurile Croaţiei din SUA au ca scop reducerea dependenţie energetice de Rusia. Terminalele de GNL au devenit un nou instrument de consolidare a securităţii energetice. În iulie 2020, terminalul polonez a primit cel de-al 100-lea transport de gaze lichefiate, de data aceasta din Qatar. Până la acea dată, portul pentru gaze a primit, printre altele, 67 de transporturi din Qatar, 21 din SUA şi 11 din Norvegia. În martie 2020, în port a sosit un vapor-cisternă din Trinidad şi Tobago, potrivit revistei LNG Industry. Între 2016 şi 2019, PGNiG, companie de petrol şi gaze de stat din Polonia, şi-a mărit ponderea gazelor lichefiate în importuri de la 8% la 23%. În acelaşi timp s-a micşorat ponderea gazelor importate de pe rutele estice.  Polonia încă importă cele mai multe gaze din Rusia, deşi dintre statele est-europene încearcă cel mai mult să-şi reducă dependenţa de acestea. Varşovia are planuri pentru extinderea capacităţilor de la Lech Kaczyński printr-un proiect cofinanţat de UE, intenţia fiind ca astfel să devină un jucător important pe piaţa regională a energiei. De altfel, prin Polonia Ucraina a primit primele importuri de GNL americane, în iunie 2017. Polonia, Ucraina şi SUA au semnat în 2019 un memorandum trilateral privind cooperarea în achiziţiile de gaze lichefiate. Lituania are încă din 2014 un terminal de GNL, operat de compania Klaipedos Nafta. Compania vrea însă, să extindă capacităţile acestuia, iar în noiembrie 2020 Comisia Europeană a permis guvernului lituanian să emită garanţii de stat pentru ca Klaipedos Nafta să-şi poată finanţa cu un credit proiectul - achiziţia unei unităţi plutitoare de depozitare şi regazeificare. Şi Lituania importă, prin acest terminal, gaze lichefiate din SUA. Turcia, un stat sărac în resurse de energie, are două terminale de GNL în funcţiune, unul privat şi unul operat de compania de stat BOTAS. Acestea au ca scop întărirea autodeterminării energetice a ţării, după cum spun oficialii turci. Turcia importă GNL din Algeria şi Nigeria prin contracte pe termen lung şi prin tranzacţii spot din diferite ţări, printre care SUA şi Qatar, potrivit Anadolu Agency.

Ungaria, şi ea o ţară săracă în resurse de energie şi care este dependentă de gazele ruseşti, intenţionează să se aprovizioneze cu GNL importate prin noul terminal croat de pe insula Krk. În acest sens, guvernul de la Budapesta a semnat un contract pe şase ani cu gigantul Shell. În planurile Budapestei se estimează că până la sfârşitul anului 2027 gazele pe care le primeşte prin terminalul croat vor putea acoperi 10% din consumul Ungariei. Guvernul maghiar pare atât de interesat de facilitatea croată încât în 2019 a vehiculat posibilitatea achiziţionării unei participaţii de 25% la compania de stat LNG Croaţia, dezvoltatorul terminalului de pe insula Krk. Unitatea poate furniza gaze şi Sloveniei, Italiei, Serbiei şi Muntenegrului. Anul acesta, compania bulgară de stat din sectorul gazelor Bulgartransgaz a preluat o participaţie de 20% la compania Gastrade din Grecia, care dezvoltă un terminal plutitor de GNL în apropierea oraşului Alexandroupoli. Tranzacţia se înscrie oficial în strategia Bulgariei de diversificare şi diminuare a dependenţei sale de gazele ruseşti. Însă mulţi analişti acuză guvernul bulgar că de fapt acţionează în interesul Rusiei. În noiembrie 2020 a devenit operaţională Trans-Adriatic Pipeline (TAP), sau Gazoductul Trans-Adriatic, ultimul segment al Coridorului Sudic de Gaze, o autostradă a gazelor naturale care ar permite Uniunii Europene să-şi reducă dependenţa energetică de Rusia cu importuri în principal din Azerbaidjan. În UE, combustibilul azer poate fi pompat până în Italia, dar nu poate ajunge prin Bulgaria spre nord, în România, Ungaria, Polonia şi Ucraina pentru că guvernul de la Sofia pare să prioritizeze un gazoduct rusesc, Balkan Stream, care aduce gaze ruseşti via Turcia. Bulgaria este în prezent dependentă aproape în întregime de importurile de gaze din Rusia. Gazele naturale azere ar putea ajunge în România şi Ungaria dacă Bulgaria ar finaliza un interconector cu reţeaua din Grecia. Deşi mult mai mic decât secţiunea bulgară a Balkan Stream, care a a fost gata în doar un an, interconectorul nu este nici acum finalizat, deşi primele planuri au fost făcute acum 12 ani. Sofia dă vina pe pandemie pentru întârzieri. Între timp, Polonia visează la un rol important pe viitoarea piaţă a energiei din Europa de Est şi îşi construieşte propriului gazoduct - Baltic Pipeline - în parteneriat cu Danemarca.

Soare, vânt...cărbune

Polonia are planuri ambiţioase şi cu ferme eoliene în Marea Baltică. Are pregătite 91 de astfel de proiecte, dar nici unul nu este operaţional. Însă, de la 1 februarie a intrat în vigoare Legea Energiei Eoliene Offshore, care stabileşte regulile aplicabile noii industrii şi etapele dezvoltării acesteia. Planul prevede o capacitate instalată de 3,8 GW până în 2030, de 10 GW până în 2040 şi de 28 GW în 2050. Acest lucru ar face din Polonia cea mai mare piaţă pentru industria offshore din zona baltică. Vântul este cea mai mare sursă de energie regenerabilă în Polonia, cu o pondere de 10% în producţia de electricitate. Spre comparaţie, ponderea cărbunelui este de peste 70%. În efortul decarbonizării, Bulgaria mizează în schimb pe energia nucleară şi pe centrale fotovoltaice până în 2030. Strategia bulgară nu prevede renunţarea la cărbune. În schimb, din 2030 şi până în 2050 capacitatea instalată pentru energie eoliană este prevăzută să crească de cinci ori, de la 950 MW (un pic mai mult decât nivelul actual). Creşterea va avea la bază ferme offshore, tehnologie pe care Bulgaria nu o foloseşte în prezent. În Ungaria, Strategia Naţională pentru Energie prevede că până în 2030 capacitatea de producţie de energie regenerabilă va urca de la 3GW în prezent la peste 7GW. În 2040 aceasta va depăşi 13 GW. Creşterea se va datora în mare parte unor noi centrale fotovoltaice. Dacă la producţia de turbine eoliene lider mondial este gigantul german Siemens, la producţia de panouri solare companiile europene nu contează pe piaţa internaţională. Celulele şi panourile fotovoltaice sunt esenţiale pentru angajamentul UE de a a-şi produce o treime din energie din surse regenerabile până în 2030, însă acestea sunt importate din China, Taiwan şi Malaysia.

Hidrogenul, combustibilul viitorului

Însă Europa este liderul mondial al industriei hidrogenului - la capitolul proiecte. Statele din Europa Centrală şi de Est au şi ele planuri pentru a face primii paşi spre ceea ce poate deveni combustibilul secolului XXI. Hidrogenul este cel mai simplu, uşor şi abundent element din univers şi poate avea multe întrebuinţări. Este combustibilul stelelor şi la fel de bine poate fi folosit pentru a produce energie pe Pământ. Principalul avantaj al hidrogenului este că poate fi produs cu emisii poluante reduse sau chiar zero. De aceea, acest gaz are şanse mari să poată juca un rol esenţial în procesul de obţinere a neutralităţii climatice - direcţie în care Europa vrea să joace un rol de pionierat. Deocamdată, producţia ecologică de hidrogen este scumpă, însă la nivel mondial prinde contur o cursă a tehnologiei pentru diminuarea costurilor.  Hidrogenul poate oferi o cale pentru ţările din Europa Centrală şi de Est care depind de cărbune să îşi îndepărteze industria de combustibilii fosili, după cum remarcă Euractiv. O analiză a Comisiei Europene arată că fiecare miliard de euro investit în hidrogen regenerabil creează aproximativ 10.000 de locuri de muncă de-a lungul lanţului de aprovizionare. Polonia este deja al treilea producător de hidrogen din Europa şi al cincilea ca mărime din lume. Guvernul de la Varşovia tocmai şi-a adoptat planul energetic pentru 2040 şi doreşte ca o treime din capacitatea sa de generare de energie electrică să fie verde până în 2030. Polonia a lansat, de asemenea, o strategie privind hidrogenul, în timp ce Bulgaria a anunţat că va dezvolta o foaie de parcurs naţională pentru hidrogen. Slovacia a înfiinţat un centru pentru tehnologiile hidrogenului, iar Croaţia pregăteşte un program naţional pentru dezvoltarea pieţei hidrogenului. În Ungaria, rolul hidrogenului este văzut ca dublu - ca stocare şi ca un combustibil ce poate fi amestecat cu gazele naturale. Proiectele de acolo includ cercetare, dezvoltare şi transport şi amestec de hidrogen. În Polonia, echivalentul a 250-300 milioane euro au fost puse la dispoziţie pentru transportul cu emisii zero, ţara urmărind să aibă 500 de autobuze cu hidrogen pe drumuri până în 2025. Acest lucru ar contribui la reducerea poluării aerului într-una dintre cele mai poluate ţări din Europa. La Riga circulă deja autobuze care folosesc hidrogenul.

De asemenea, Polonia îşi propune să deschidă prima sa centrală de cogenerare de 50 MW până în 2030. Aceasta este o combinaţie de gaze naturale şi hidrogen care reduce cantitatea de emisii de carbon şi este văzută ca un pas către o energie mai ecologică.  UE are o strategia privind hidrogenul introdusă în iulie anul trecut, dar Varşovia, care urmăreşte să fie lider energetic regional, îşi construieşte propriile strategii. În ceea ce priveşte hidrogenul, Polonia propune ca pentru transportarea acestui combustibil să fie utilizată reţeaua existentă pentru transportul gazelor naturale. În Ungaria, guvernul a asigurat că ţara va fi printre primele care se va alătura coaliţiei hidrogenului propusă de Comisia Europeană.

Urmărește Business Magazin

Am mai scris despre:
energie,
dependenta,
europa de est,
jocuri,
tranzitie

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.