Gândul vă propune o retrospectivă a celor mai bune interviuri ale anului trecut. Astăzi, scriitoarea Ana Barton

Urletul şi crimele lui în mintea de copil. Da, cu Ana Barton, scriitor. Om care se luptă cu scrisul. Urletul? Este pedeapsa-temă pe care şi-a dat-o, umblând prin liceele şi şcolile Bucureştiului. Este una din înfricoşătoarele experienţe ale vieţii ei. Interviul despre urlet este despre coşmarul care o bântuie, a risipit-o, a pus-o pe luptă cu lumea. „Urletul ucide rostul de om. Copilul nu mai ştie ce e aia un om şi la ce(-şi) foloseşte. Îşi pierde încrederea în sine, dar şi pe aia în oameni. Devine trist şi suspicios. Se închide în el, dar, cel mai rău, se închide şi faţă de el. Nu se simte iubit şi, evident, nu învaţă să iubească”.

Părinţii au urlat

E o istorie dureroasă, Eugen. Părinţii m-au urlat că nu-nţelegeau de ce nu sunt un copil ca toţi copiii. De fapt, erau tare nefericiţi unul cu altul, asta a fost tot. Dar a durat mult până să-nţeleg eu asta. Virusul vinovăţiei a intrat de mult în mine şi n-a mai ieşit niciodată. Ca să nu mă cert cu cineva, eu şi azi spun: e vina mea. Mereu sper că asta ar putea potoli. De cele mai multe ori îmi şi iese fiindcă oamenii caută, înainte de orice altceva, ţapi ispăşitori. Dacă te oferi, e bine, le iese soarele. Păi, dacă pot s-o fac, să-i liniştesc, de ce să ţin eu soarele sub obroc, ce, e soarele meu?

Tânără, nu am urlat niciodată

 Maximum, de supărare, am plâns, cu lacrimi sau fără ele. Uite cum îmi aduci tu aminte de filmul ăla, oare The End of the Affair îi zice?, în care doamna casei face dragoste cu strigături cu amantul la etajul mansion-ului, şi de la parter se aude vocea soţului, proaspăt ajuns acasă. Amantul îngheaţă şi o-ntreabă îngrozit dacă e posibil ca soţul să-i fi auzit urletele erotice. Darling, şi dacă le-a auzit, nu-ţi face griji. El nu are cum să le recunoască, nu le-a auzit niciodată.

Mi-e ruşine că am ţipat ca părinte

Părinte, nu mai urlu, dar am urlat de câteva ori, cu ani mulţi în urmă, adică exact când a fost mai rău, când era copilul mic. Şi mi-e şi ruşine, şi mă şi doare că am făcut-o. Din păcate, în ce mă priveşte, a fost adevărat că preluăm comportamentele părinţilor noştri, inclusiv pe alea care ne-au chinuit pe noi. Mă bucur că am înţeles totuşi asta la un moment dat, iar urletul a plecat singur de la mine, fără să-l dau eu afară. Acum urlă copilul la mine, dar eu nu-i răspund la fel. Mă şi-ntreabă: Mami, dar tu nu te enervezi deloc, de ce eşti atât de calmă? Ba mă enervez, şi încă rău, dar caut să te-nvăţ pe tine că ţipetele nu aduc nimic bun, că nu rezolvăm nimic urlând. Ne liniştim şi vedem ce avem de făcut cu situaţia în pace.

Fata Anei, o rebelă

Nu se schimbă nimic în bine, nu se rezovă nimic dacă urli. Dar ea încă urlă des, e adolescentă, e rebelă, e normală. Bine măcar că urlă numai acasă, se năpusteşte numai asupra mea, eu sunt paratrăsnetul ei, pe mine îşi toceşte ghearele de pisică. E firesc asta, eu sunt cu ea şi lângă ea şi când urlă. I-am spus că o parte din urletele ei sunt urletele mele şi e absolut firesc să mi le-ntoarcă, dar nu e bine pentru ea să se dea urletului pentru că urletul consumă o energie pe care ar putea-o folosi la ceva măcar plăcut, dacă nu chiar şi util. Ştiu asta din experienţă.  

Crimele urletului

Urletul ucide rostul de om. Copilul nu mai ştie ce e aia un om şi la ce(-şi) foloseşte. Îşi pierde încrederea în sine, dar şi pe aia în oameni. Devine trist şi suspicios. Se închide în el, dar, cel mai rău, se închide şi faţă de el. Nu se simte iubit şi, evident, nu învaţă să iubească. Ajunge să creadă că nu merită să fie iubit şi nu are curajul să iubească. Nu-şi asumă riscuri, crezându-se un pierzător prin excelenţă. Nu primeşte pe nimeni, nu se mai primeşte nici pe sine. Ajunge să creadă că nu e bun de nimic, se simte întruchiparea greşelii pe Pământ. E, poate, o formă de a trece în nefiinţă, adică în locul ăla în care simţi că nu mai ai niciun sens.

Simţim lucruri pentru care nu avem cuvinte

Imaginaţia, nu moare, tocmai că nu. Mie mi-a potenţat-o. Asta nu înseamnă că trebuie să urlăm la copii, ferească Dumnezeu! Zic doar de cazul meu. Eu aşa am salvat ce-am putut, poate chiar m-am salvat. Când eram mică, mică, trebuie să fi fost înainte de cinci ani, m-am gândit pentu prima dată că noi simţim lucruri pentru care nu avem cuvinte. Adică, eram sigură că nimeni nu are cuvinte pentru unele simţiri, nu am luat în calcul că aş fi eu mică şi s-ar putea să nu le fi aflat încă. Cam în acelaşi timp, mi-am descoperit ceea ce numim noi intuiţia şi presimţirea. Astea aveau nume, dar eu nu li le ştiam pe-atunci. Am ştiut însă că ele sunt nişte simţuri omeneşti, chiar dacă nu ştiam cum le cheamă. Bine, pe-atunci credeam că le avem numai şi bunică-mea. În timp, am aflat şi că au nume, şi că le mai au şi alţii. A, şi credeam că şi imaginaţia e simţ. Şi azi cred la fel. Eu mă refugiez în imaginaţie precum copiii în braţele mamelor. Ea mă asigură mereu că exist, orice mi-ar nega în rest existenţa. Cartezian vorbind, imaginez, deci exist.

Cititi mai multe pe www.gandul.info