Razboiul impotriva terorismului "este mai mult decat un conflict militar - este lupta ideologica decisiva a secolului al XXI-lea", al carei front central este acum razboiul din Irak, a proclamat presedintele George W. Bush intr-unul din discursurile tinute saptamanile trecute, cu ocazia a cinci ani de la atentatele din 11 septembrie 2001. Bush l-a comparat pe Bin Laden si pe acolitii sai cu Lenin sau Hitler, la fel de sfruntati in a-si expune planurile, pentru a trage concluzia ca teroristii islamisti sunt "succesorii fascistilor, ai nazistilor, ai comunistilor si ai tuturor adeptilor totalitarismului de-a lungul secolului al XX-lea". Caci combatantii din Irak, Liban si de aiurea sunt "o retea mondiala de radicali care folosesc teroarea pentru a-i ucide pe cei ce stau in calea ideologiei lor totalitare", a spus Bush.

O astfel de retorica, asa clar cum a enuntat-o acum liderul american, pare cu totul noua - ba chiar unii au interpretat-o deja drept un punct de cotitura in viziunea Washingtonului despre razboiul cu terorismul. De fapt insa retorica nu e noua, ci inseamna doar trecerea in discursul oficial a unor notiuni care pana acum circulasera doar in mediile unora din cei mai belicosi adeptii republicani. De pilda, termenul de "islamofascism" putea fi intalnit frecvent, acum mai bine de un an, intr-o multime de publicatii si jurnale electronice - numai ca nici unul din oficialii de la Washington nu si-a asumat public o asemenea viziune despre militantismul islamic. Mai nou, secretarul apararii, Donald Rumsfeld, i-a acuzat pe cei ce critica politica administratiei Bush in Irak ca nu sunt decat niste "impaciuitoristi" in fata "unui nou tip de fascism". Ridicol, au replicat cei vizati. Cum e posibil ca la doar cateva saptamani inainte de alegerile din 7 noiembrie, de la jumatatea mandatului (cele in urma carora sunt alesi o parte din membrii Congresului si guvernatorii statelor), guvernantii sa acuze jumatate din electorat ca sustine fascismul? Si incorect, a adaugat chiar un comentator politic conservator, in persoana lui Daniel

Pipes: "Prea putine legaturi sunt de gasit intre fascism si islamismul radical, care are de fapt mai multe legaturi, istorice si filozofice, cu marxism-leninismul". Si totusi, dincolo de asemenea mici amanunte, administratia Bush are temei sa lanseze acum discutia despre islamofascism, din doua motive simple.

Pe de o parte, in perspectiva electorala, o comemorare de 11 septembrie pusa in lumina unei lupte ideologice globale pare mai putin trista decat una lasata sub umbra unor conflicte militare fara iesire. Pe de alta parte, pe termen mai lung, opozitia totalitarism/democratie are darul sa neutralizeze acuzatiile ca administratia americana actuala, sub influenta dreptei crestine, ar avea in intentie vreun razboi religios cu Islamul, implinind astfel previziunile despre un razboi global al civilizatiilor. Fiindca, intr-adevar, administratia are nevoie de o noua motivatie cu care sa-si convinga electoratul obosit de aproape cinci ani de eforturi militare in Afganistan si Irak. Din 2001 incoace, dupa statisticile National Memorial Institute for the Prevention of Terrorism, in razboiul contra terorismului si-au pierdut viata 72.265 de oameni, majoritatea irakieni civili; restul, respectiv 30.626, au fost ucisi "in combinatii de atacuri teroriste si actiuni ale SUA si ale aliatilor sai impotriva insurgentilor irakieni". Faptul ca SUA si aliatii par inca departe de o iesire onorabila din Irak s-a repercutat in mod firesc asupra increderii electoratului: daca popularitatea presedintelui George W. Bush a urcat la un maxim de 90% imediat dupa 11 septembrie 2001, acum a cazut sub 40%. 

In discursurile din seria "cinci ani de la 11 septembrie 2001", presedintele Bush s-a straduit sa convinga publicul ca, dupa cinci ani de la atentate, America este mai sigura, inclusiv gratie unor masuri asa de contestate precum interogarea suspectilor in faimoasele inchisori CIA din strainatate. Numai ca tot presedintele Bush a avertizat ca exista tendinta de a crede ca amenintarea terorista s-a indepartat si ca razboiul se apropie de sfarsit - "iar aceasta perceptie este linistitoare, dar eronata". Afirmatia liderului american are doua sensuri: in primul rand e o recunoastere a faptului ca fenomenul terorist s-a amplificat in ultimii cinci ani, in al doilea rand e un avertisment ca vor mai urma si alte actiuni militare ale Statelor Unite, eventual in noi teatre de razboi.

Intr-adevar, cum constata toti comentatorii, departe de a fi fost anihilat, extremismul islamist s-a extins in ultimii cinci ani, cuprinzand si zone ale comunitatilor musulmane care altminteri n-ar fi fost tentate sa se apropie de ideologia terorii, din Pakistan pana in Somalia si din nordul Africii pana in Egipt. Sunt insa de vina Statele Unite pentru asta, asa cum sustin adeptii teoriei ca razboiul din Irak a fost un raspuns inadecvat al Americii la atentatele de la 11 septembrie, nefacand decat sa aprinda si mai tare spiritele in lumea musulmana?

Finantistul George Soros extinde discutia, comentand recent incheiatul conflict din Liban tocmai pe baza ideii ca sunt cateva greseli generale care s-au comis pana acum in razboiul contra terorismului, fie ca a fost vorba de actiunile israeliene in Liban sau de cele ale coalitiei in Irak. Prima greseala: chiar daca tintele sunt teroristii (Saddam Hussein atunci, militantii Hezbollah acum), victimele razboiului sunt de cele mai multe ori civilii din tarile respective, iar suferinta lor da apa la moara cauzei teroriste. A doua greseala: conceptul razboiului contra terorii se intemeiaza pe actiunea militara si exclude abordarea politica, ceea ce stimuleaza emanciparea unor miscari de gherila ca formatiuni politice respectate (cazul Hezbollah in Liban ori al Hamas in Palestina). A treia greseala: conceptul razboiului contra terorii nu distinge intre diversele miscari politice care folosesc tactici teroriste, punand in aceeasi oala Hamas, Hezbollah, Al-Qaida, talibanii afgani ori militiile siite si sunite din Irak; consecinta este ca toate aceste miscari sunt tratate drept simple tinte identice in lupta antiterorista, fara a se tine cont de radacinile acestora in societatile lor si de diferentele care exista intre ele.

Consecinta ar fi ca superioritatea militara nu poate compensa nici in cazul Israelului, nici in cel al Statelor Unite efectele nefaste ale primitivismului lor politic; iata de ce, sustine George Soros, ambele tari sunt acum mai putin sigure, mai putin ferite de atentate decat inainte de a fi pornit la razboi. Finantistul american, cunoscut om de stanga, propune deci nici mai mult, nici mai putin decat renuntarea la conceptul de razboi contra terorismului, care si-a dovedit limitele si a antrenat lumea intr-un cerc vicios al violentei, si schimbarea strategiei cu una concentrata mai putin pe forta armelor.

Exista insa si experti militari americani care cred necesara schimbarea strategiei antiteroriste, in sensul unor politici care "sa castige inimile si mintile", cum spune James Forest de la Academia Militara West Point - adica al acelei "soft power" pe care politicienii o inteleg fie sub forma abilitatii diplomatice, fie sub forma conceperii unor stimulente materiale suficient de atractive pentru a-i determina pe adversari sa cedeze.

Deocamdata, de o astfel de "soft power" par sa aiba nevoie urgenta liderii europeni, care au constatat in ultimii cinci ani ca terorismul nu mai are chipul lui Bin Laden ascuns in pestera, ci al unor tineri imigranti din Anglia sau Spania, educati in paralel la scolile europene si la propaganda extremista din moschei. Putine tari de pe vechiul continent se pot lauda ca stiu cum sa abordeze situatia - si probabil tocmai acesta este motivul pentru care, dupa o perioada de ostilitate transatlantica atrasa de atitudinile diferite fata de razboiul din Irak, Europa si SUA s-au apropiat din nou, inclusiv prin faptul ca unele state europene au adoptat masuri de securitate antiterorista inspirate de experienta americana. Analistii considera totusi ca europenii au premise mai bune sa combata terorismul, tocmai gratie diferentei de perceptie fata de SUA ("pentru noi este o lupta indelungata impotriva unor grupari teroriste, dar nu un razboi", a declarat un diplomat de la Bruxelles, citat de DPA) si a accentului mai clar pus pe cautarea cauzelor terorismului (inclusiv prin preocuparea fata de soarta Palestinei).

Fraser Cameron, expert la European Policy Centre, a rezumat lucrurile astfel: in timp ce SUA cred ca extremismul islamist poate fi combatut prin actiuni dure si democratizarea peste noapte a tarilor musulmane, europenii prefera sa lucreze pe cale diplomatica impreuna cu moderatii din aceste tari, ca sa incurajeze schimbarile din interior. Cameron sustine totusi ca de curand se poate vorbi de o cooperare transatlantica mai serioasa, anume in privinta chestiunii iraniene. Aceasta ar fi un semn cu atat mai bun cu cat pentru multi comentatori, Iranul pare sa fie principalul beneficiar al razboiului contra terorismului, din moment ce in ultimii ani si-a intarit pozitia in Orientul Mijlociu, inclusiv prin intermediul protejatilor sai din Liban, miscarea Hezbollah. Desigur, nu poate fi inteles de aici ca SUA si UE au aceeasi abordare in negocierile cu Iranul: cum era de asteptat, europenii joaca si aici rolul baietilor buni, care ii ameninta pe iranieni ca daca nu sunt dispusi la compromisuri, vor avea de-a face cu baietii rai, ai lui Bush si Rumsfeld. Iar aceasta ilustreaza, probabil, tocmai faptul ca in ciuda sfaturilor date de experti si analisti, diferentele de viziune intre America si Europa sunt utile in razboiul (sau, in termenii europenilor, lupta indelungata) contra terorismului. Doar toleranta, politicile de discriminare pozitiva si credinta iluminista cum ca educatia in spiritul valorilor democratice scoate ideile periculoase din mintile tinerilor n-au ajutat deloc pana acum Europa sa scape de atentate teroriste. Doar democratizarea cu forta a lumii musulmane, infierarea adeptilor Islamului drept fascisti si impartirea lumii in buni si rai ("fie cu noi, fie impotriva noastra") n-au ajutat deloc America sa ajunga la vreo victorie in lupta ei cu teroristii.

Si asa cum statele UE au avut dreptate sa afirme ca uzul excesiv al violentei de catre SUA a stimulat raspandirea ideilor extremiste in lume, la fel au avut dreptate si SUA sa critice Europa ca a privit cu prea multa ingaduinta cresterea pericolului terorist. Acum, statele europene par sa-si insuseasca destul de bine critica; mai ramane acum ca si SUA sa faca la fel pentru ca sa se poata vorbi, in sfarsit, de progrese in lupta cu terorismul. Cat despre etichetele ideologice de uz electoral aplicate acum pe pestera lui Bin Laden de catre presedintele Bush, ele nu-s decat o incercare a liderului american de a reduce situatia cu totul noua creata de amenintarea terorista la niste experiente istorice familiare. Fiindca o fi acesta conflictul ideologic decisiv al secolului nostru, dar ca sa-l castigi e nevoie de alte arme decat cele de pe vremea Razboiului Rece ori a debarcarii din Normandia.

LUMEA ARABA

Efectele lui 11 septembrie in lumea araba s-au vazut din plin in fragilizarea constructiei politice si amplificarea sentimentelor antioccidentale. Sagie Qurqmas, istoric sirian, a declarat pentru Deutsche Welle ca politica SUA de "violenta si ocupatie" i-a atras pe numerosi arabi in tabara radicala, consolidand astfel perceptia, altfel gresita, ca arabii sunt sursa terorismului in lume. "Curente radicale noi si grupari teroriste inainte necunoscute au aparut dupa 11 septembrie, fiind greu de determinat cine anume le sustine", afirma Qurqmas. Aceasta a dus la initierea unor masuri de securitate care au limitat drastic drepturile si libertatile democratice, atatea cate erau, in tari ca Egipt, Tunisia, Maroc, Arabia Saudita, Iordania ori Siria.

Pe de alta parte, democratiile occidentale au incetat sa mai serveasca drept model pentru autoritatile seculare din lumea araba, avand in vedere ca incalcarea drepturilor omului la inchisorile de la Guantanamo si Abu Ghraib, povestea inchisorilor CIA din Europa si sustinerea SUA fata de Israel in raport cu Palestina si Libanul au subminat credibilitatea SUA si a aliatilor europeni. La cinci ani de la 11 septembrie, lumea araba ramane subminata de conflicte (Irak, Palestina, Liban) si convinsa ca SUA vor in continuare sa modifice cu forta granitele in regiune, eventual atribuind teritoriile unor grupari religioase care nu vor face decat sa se lupte intre ele la nesfarsit.

MAREA BRITANIE

Imediat dupa 11 septembrie 2001, guvernul premierului Tony Blair nu doar ca s-a angajat "umar la umar" impreuna cu SUA impotriva terorismului international, dar a fost printre primele tari europene care au urmat exemplul Statelor Unite in privinta adoptarii unei legislatii mai dure cu scopul de a preveni alte atentate. Dupa exemplul Patriot Act din SUA, controversatul pachet legislativ care pentru criticii presedintelui Bush avea sa devina ilustrarea perfecta a obtuzitatii unui stat politienesc, laburistii lui Blair au promovat Anti-Terrorism, Crime and Security Act, care oferea autoritatilor dreptul de a stabili ca anumite persoane sunt teroristi internationali si de a expulza sau incarcera pe durata nedeterminata orice strain sau imigrant fara cetatenie "suspectat pe motive intemeiate" ca ar fi terorist international.

Dupa atentatele de la Madrid din 2004, guvernul Blair a conceput noi masuri antiteroriste, care au intrat in vigoare abia anul trecut din cauza opozitiei intampinate in parlament. A fost vorba de extinderea dreptului autoritatilor de a emite "ordine de control" impotriva suspectilor de implicare in activitati teroriste, ceea ce insemna plasarea respectivilor in arest la domiciliu si restrangerea accesului la telefoane mobile si la Internet. In ciuda unor astfel de masuri drastice, atentatele de la Londra din 7 iulie au avut totusi loc, ceea ce a determinat guvernul sa promoveze Terrorism Act, o lege inca mai dura, care a extins notiunea de terorism la aprobarea sau laudarea actelor teroriste.

SPANIA

Premierul conservator Jose Maria Aznar a fost, alaturi de omologul sau britanic Tony Blair, cel mai fidel partener al SUA in cadrul noii coalitii antiteroriste. Cea mai buna explicatie a acestei atitudini a fost interesul lui Aznar de a integra lupta guvernului sau impotriva organizatiei separatiste ETA in ideea de razboi global contra terorismului, mai cu seama ca, drept rasplata pentru sprijinul oferit de Madrid, Departamentul de Stat al SUA a plasat o serie de membri ETA pe lista teroristilor internationali, ceea ce a servit regimului Aznar in a bloca finantarea catre ETA si a-i urmari pe capii acesteia aflati in exil.

Situatia s-a schimbat brusc dupa atentatele din 11 martie 2004 de la Madrid, soldate cu aproape 200 de morti si puse initial pe seama bascilor, pentru ca apoi sa se dovedeasca faptul ca initiatorii fusesera teroristi islamisti. Aceasta balbaiala informationala, intr-o tara unde opozitia fata de trimiterea de militari in Irak a fost intensa inca de la inceput, l-a costat pe Aznar puterea, pe care a pierdut-o, la alegerile desfasurate la doar cateva zile dupa atentate, in favoarea opozitiei socialiste conduse de Jose Rodriguez Zapatero. Iar ceea ce n-a reusit Aznar cu forta pare sa reuseasca acum succesorul sau cu duhul blandetii: in martie 2006, ETA a anuntat incetarea la scara nationala a atacurilor, gest urmat de anuntul premierului de deschidere a negocierilor cu organizatia basca.

FRANTA

Una din tarile cu cea mai dura legislatie antiterorista, Franta a inasprit masurile de securitate dupa 11 septembrie, neezitand nici sa procedeze la expulzarea rapida a clericilor musulmani dovediti ca fac propaganda ideilor radicale. Desi pe teritoriul francez n-a avut loc nici un atentat dupa 11 septembrie, au existat amenintari, mai ales in contextul controversei privind permisiunea refuzata elevelor musulmane de a veni la scoala cu capul acoperit. Prin urmare, inclusiv gratie ministrului de interne Nicolas Sarkozy, numit in aceasta functie in 2004, Franta a ajuns sa adopte o politica a "tolerantei zero", de inspiratie americana, fata de eventualele pericole ale militantismului islamic.

Ca sa contracareze declaratiile unora din fruntasii comunitatii musulmane, dupa care membrii acesteia ar fi discriminati cand vine vorba de lupta antiterorista, Sarkozy a infiintat in 2003 Consiliul Francez al Credintei Musulmane, care sa colaboreze cu autoritatile la definirea politicilor in privinta minoritatilor si a ideologiilor radicale. Evenimentele din 2005, cand revoltele de strada ale tinerilor musulmani din suburbii au ingrozit o Europa oricum nu prea sigura de posibilitatea de a-i asimila pe imigrantii musulmani de pe teritoriul sau, au dovedit insa ca Franta mai are mult de lucru pana sa reuseasca sa-i integreze pe proprii ei cetateni de religie islamica.

ITALIA

Spre deosebire de celelalte puteri occidentale, Italia s-a situat de la inceput si a si ramas de partea Statelor Unite in razboiul antiterorist, trimitand trupe in Irak si Afganistan. Dupa atentatele de la Madrid (2004) si Londra (2005), Italia s-a simtit direct amenintata de un posibil atac terorist, astfel incat guvernul condus de Silvio Berlusconi a luat masuri energice de prevenire: a inchis drumul imigrantilor ilegali care intrau in tara dinspre Libia, a confiscat activele firmelor suspectate ca finanteaza grupari teroriste si a intarit masurile de supraveghere la moschei si la centrele islamice. Roma n-a mers insa pana acolo incat sa imite politica americana in materie,  opunandu-se propunerii din partea Ligii Nordului de creare a unui minister asemanator Departamentului SUA pentru Securitate Interna. Acum, venirea la putere a noului guvern de centru-stanga condus de Romano Prodi pare sa marcheze o indepartare de politica predecesorului sau, daca nu cu o relaxare a masurilor antiteroriste, in orice caz cu retragerea treptata a trupelor din Irak si cu un mai mare accent pe relatiile cu partenerii europeni, in detrimentul relatiei cu Statele Unite.

GERMANIA

Opozitia clara aratata de cancelarul Schroeder fata de o implicare militara in Irak alaturi de SUA a ferit Germania poate nu atat de un atentat terorist dupa 11 septembrie 2001, cat de teama colectiva fata de acesta. Dupa atentatele din Statele Unite, musulmanii din Germania s-au plans si ei, ca si in celelalte tari europene, de tratament discriminatoriu din partea unor autoritati prea suspicioase; discutia n-a ajuns insa pana la conflicte deschise, intrucat, dupa cum toti analistii repeta, trei sferturi din cele trei milioane de musulmani din Germania vin din Turcia seculara si nu din comunitati radicale de genul celor ce alimenteaza fluxul de imigranti pakistanezi din Marea Britanie. Probabil tot aceasta realitate explica si abordarea unica a Germaniei fata de pericolul terorist in Europa, cu accent adica pe prevenirea radicalizarii in randurile musulmanilor, nu pe masuri punitive ("N-avem cum sa rezolvam chestiunea terorismului instaland inca 10.000 de camere video", sustine Udo Ulfkotte, expert in terorism, citat de Deutsche Welle). Aceasta n-a impiedicat insa autoritatile germane ca in 2004 sa adopte o noua lege a imigratiei, mai restrictiva, in virtutea careia a devenit mult mai usoara expulzarea imigrantilor care fac propaganda extremista.

OLANDA

Dupa asasinarea, in 2002, a politicianului de dreapta Pim Fortuyn, cu vederi cunoscute anti-imigratie si care nu s-a ferit sa-si spuna deschis parerea ca Islamul ar fi o religie inapoiata, care ameninta societatea liberala olandeza, viziunea autoritatilor despre modul cum trebuie tratata chestiunea minoritatilor religioase s-a schimbat. Coalitia de centru-dreapta condusa de Jan Peter Balkenende, care a si trimis trupe in Irak dupa 2003, a adoptat o politica mai restrictiva in chestiunea imigratiei si a combaterii extremismului. Lucrurile s-au conturat si mai clar dupa uciderea, in 2004, de catre un islamist radical a regizorului Theo van Gogh, vinovat ca ar fi insultat Islamul intr-un film de-al sau. Imamii cu discurs antioccidental au fost expulzati, a fost adoptata o noua legislatie antiterorista, dar fara ca societatea olandeza sa-si poata recupera presupusa pace multiculturala din urma cu cativa ani. Anul trecut problemele legale si morale din jurul lui Ayaan Hirsi Ali, o somaleza imigrata in Olanda, care s-a remarcat prin critici virulente aduse Islamului, au dus in cele din urma la demisia guvernului, fapt fara precedent in istoria europeana.

DANEMARCA

Sentimentele anti-imigratie ale electoratului au adus la putere aici, la cateva luni dupa 11 septembrie 2001, o guvernare de centru-dreapta care a inasprit rapid legislatia in privinta acordarii de azil pentru straini si a reintregirii in Danemarca a familiilor de imigranti. Seful guvernului, Anders Fogh Rasmussen, a trimis trupe in Irak si a adoptat unele din cele mai dure reglementari antiteroriste din Europa, limitand considerabil libertatea de expresie si instituind pedeapsa cu inchisoarea pentru instigare la terorism.

Cel mai delicat moment, din punctul de vedere al relatiilor intre majoritari si comunitatea musulmana din Danemarca, a venit la inceputul acestui an, odata cu publicarea in cotidianul Jyllands-Posten a seriei de caricaturi aspirand sa-l infatiseze pe Profetul Mahomed. Evenimentul a declansat proteste violente in comunitatile musulmane din aproape toata lumea, cu gesturi simbolice de genul arderii drapelului danez sau al unui boicot anuntat impotriva produselor daneze comercializate in anumite tari musulmane. Urmarea a fost ca guvernul Rasmussen a fost criticat, intr-un raport al Consiliului Europei, pe motiv ca a incurajat xenofobia in Danemarca, apropiindu-se prea tare de formatiunea de extrema dreapta Partidul Popular Danez, ostil ideii de imigratie.